CORNELIA
MINDRECI
LICEUL „MATEI
BASARAB” CRAIOVA
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
AUXILIAR DIDACTIC PENTRU CLASELE A XII-A ȘI A XIII-A ZI ȘI FRECVENȚĂ REDUSĂ
2012
ARGUMENT
Prezenta lucrare este concepută ca un auxiliar didactic pentru profesorii de limba și literatura română. Totodată vine în sprijinul elevilor de liceu, în întâmpinarea nevoii de documentare și, nu în ultimul rând, de performanță în activitatea cadrelor didactice care lucrează cu elevii de liceu, în special de la clasele a XII-a și a XIII-a care susțin examenul de bacalaureat la limba și literatura română. Auxiliarul este structurat în patru capitole: Simbolismul românesc, Direcții și orientări în poezia interbelică, Perioada postbelică și Modele de subiecte rezolvate pentru examenul de bacalaureat la limba și literatura română. Sper ca acest auxiliar didactic să reprezinte un factor generator de satisfacții, atât pentru profesor cât și pentru elevi , aducător de lumină în sufletele celor dornici de cunoaștere. Mult succes!
Autoarea
CAP. I SIMBOLISMUL
Simbolismul a apărut pe plan universal la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie la adresa parnasianismului, naturalismului şi romantismului de tip retoric şi grandilocvent. Termenul de simbolism este folosit pentru prima dată de Jean Moréas în 1886 care este, totodată, şi primul teoretician al
simbolismului. Dintre reprezentanţii cei mai cunoscuţi pe plan universal: Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Mallarmé, Rollinat, Albert Samain, Jules Laforgue, Materlinck, Verhaeren, Rodenbach.
Simbolismul este expresia, în plan literar, a bergsonismului şi a wagnerismului. Filozofia lui Bergson, prin intuiţionismul ei, constituie un punct de plecare pentru tehnica sugestiei, pentru crearea stărilor sufletesti tulburi, vagi, nedefinite. Teoretician inegalabil al muzicii, Wagner este revendicat de simbolişti pentru ideile sale de sincretism al artelor şi pentru armonia imitativă, principiu preluat, de altfel, de instrumentalişti, în frunte cu René Ghil.
Trăsăturile esenţiale ale simbolismului:
Simbolul– Poezia simbolistă utilizează simbolul (termenul vine de la grecescul „symbolon” şi înseamnă semn de recunoaştere). Este un element de maximă concentrare şi generalizare a limbajului, un substituent. Simbolul e o prezenţă permanentă în literatură, nu reprezintă o descoperire a simboliştilor, dar ei sunt primii care i-au acordat o amploare, până la ei, nemaicunoscută.
Tehnica sugestiei – Poezia simbolistă are la bază tehnica sugestiei, ea îşi propune nu atât să evoce, cât să sugereze. Prin această tehnică, simboliştii creează stări sufleteşti vagi, tulburi, clarobscure.
Corespondenţele sau sinestezia – Prin corespondenţă se înţelege întrepătrunderea tuturor senzaţiilor
auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile. Sunt teoretizate de Baudelaire
în celebrul său sonet cu acelaşi titlu „Correspondences”: „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”.
Tot o formă de corespondenţă este audiţia colorată, teoretizată de Rimbaud, în celebrul său poem, „Vocale”, după care fiecărui sunet i-ar corespunde o culoare.
Muzicalitatea este un element definitoriu al poeziei simboliste. Pentru simbolişti, poezia este muzică. Verlaine spune: „muzica înainte de toate”. Nici muzicalitatea nu reprezintă o descoperire a simboliştilor, ci un element etern al poeziei, dar simboliştii pun cel mai mult accent pe muzicalitate.
Prozodia –Simboliştii renunţă cel mai adesea la tiparele prozodiei clasice şi teoretizează versul liber, cum este Gustav Kahn.
Teme şi motive simboliste:
Oraşul sodomic şi târgul de provincie sufocant;
Revolta socială – poezia simbolistăse constituie ca un proces antiburghez;
Natura este o stare de suflet ca şi tablourile impresioniştilor. Simboliştii nu cunosc nota de fior cosmic şi de panteism, de contopire deplină cu natura, ca romanticii. Ei sunt preocupaţi de stările dezagregante ale naturii, de aspectele ei dezolante: ploi interminabile, arşiţa caniculară.
Solitudinea – singurătatea însoţită de stări de spleen şi de melancolie;
Erotica simbolistă are o nuanţă intimistă și nu îşi găseşte corespondenţa, ca la romantici, în natură.
Orchestraţia muzicală – muzica simbolistă ne pune la dispoziţie o bogată gamă de instrumente: pianina, viola, vioara, fanfara.
În general, se poate spune că poezia simbolistă e un produs al citadinismului în literatură. Universul ei este complet citadin, parcurile, grădinile, statuile iau locul decorului natural şi bucolic.
SIMBOLISMUL ROMÂNESC
Simbolismul românesc nu este un produs al imitaţiei simbolismului francez. El a apărut în condiţii social-istorice diferite şi îşi păstrează notele lui proprii. La noi, simbolismul nu a apărut ca
o replică la adresa parnasianismului, ca în literatura franceză, ci ca o replică la „sămănătorism”.Aproape la toţi simboliştii români întâlnim note şi aspecte parnasiene.
Simbolismul românesc se desfăşoară pe o perioadă mai mare de timp (1880 -1920) şi cunoaşte mai multe etape distincte în evoluţia sa. O primă etapă o reprezintă contribuţia „Literatorului” (1880) şi a lui
Alexandru Macedonski, la dezvoltarea simbolismului românesc, Macedonski fiind teoreticianul şi mentorul poeziei simboliste la noi.
Un alt teoretician şi ideolog al simbolismului este E. Lovinescu a cărui„Istorie a literaturii române contemporane” e scrisă de pe poziţiile curentului respectiv şi în apărarea simbolismului. Adversar neînduplecat al lui Iorga şi al „sămănătorismului”, Lovinescu consideră „sămănătorismul – cimitir al poeziei româneşti”.
O altă etapă o reprezintă Ovid Densusianu şi grupul de la „Viaţa Nouă”(1905). Ovidiu Densusianu face un elogiu al vieţii citadine şi o apologie a muncitorului şi a progresului tehnic. Ultimul teoretician al simbolismului este N. Davidescu, poet el însuşi simbolist, şi care vede originea simbolismului românesc în muzicalitatea lirismului eminescian. Poeţii reprezentativi: Alexandru Macedonski. George Bacovia, Ion
Minulescu, Dumitru Anghel, Ştefan Petică.
1.1GEORGE BACOVIA
George Bacovia este cel mai profund şi mai original dintre toţi simboliştii români. Faţă de simbolismul
exterior, retoric şi grandilocvent al lui Minulescu, simbolismul bacovian esteun simbolism interiorizat, atingând zonele de profunzime, abisale ale fiinţei umane. Asupra poeziei bacoviene se resimte influenţa simboliştilor francezi.
Universul pluvial vine de la Rollinat şi Rodenbach, compasiunea pentru cei săraci şi umili de la Laforque. În poezia lui Bacovia întâlnim muzica verlainiană şi gustul pentru satanism şi spleenul lui Baudelaire. Atmosfera stranie şi terifiantă în poemul său vine din Edgar Poe. Bacovia reprezintă, în ciuda acestor influenţe, bine asimilate, un poet de valoare naţională şi universală, unul dintre marii noştri lirici. Se poate vorbi şi de influenţa eminescianismului la Bacovia, muzicalitatea versurilor sale vine de la romanţele eminesciene. Dar Bacovia este un poet care iese din cadrele simbolismului. Bacovia depăşeşte simbolismul în direcţia expresionismului prin trăirea existenţei, prin relaţiile
cu cosmicul şi cu stihialul pe care le stabileşte poezia sa. De asemenea, Bacovia poate fi considerat şi un precursor al literaturii absurdului, prin surprinderea fenomenelor de alienare, de disoluţie a eului, de depersonalizare aindividului, de dezagregare şi de degradare. Mai mult decât un simbolist, Bacovia e un poet uimitor de modern.
Există două poziţii diferite în privinţa poeziei lui Bacovia. Eugen Lovinescu, în „Istoria literaturii române contemporane”, consideră că nota definitorie a poeziei bacoviene este sinceritatea, că lirismul
este o „secreţie organică”, în cazul lui Bacovia. George Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, consideră, dimpotrivă, că nota definitorie a poeziei bacoviene o constituie artificiul, poza, afectarea, jocul cu măşti. Poezia lui Bacovia este un triumf al tehnicii şi al manierismului. Cele două poziţii nu sunt ireconciliabile. În poezia lui Bacovia întâlnim şi sinceritate şi artificiu şi trăire organică a lirismului şi poză şi afectare.
În poezia „Plumb”, plumbul apare ca simbol al cenuşiului, funeralului, al apăsării, viaţa privită ca o antecameră a morţii.
Poezia face parte din volumul de debut cu același nume(1916) și este alcătuită din două catrene.În fiecare dintre ele se repetă substantivul „plumb”de trei ori.
Tema poeziei o reprezintă condiția poetului într-o societate care nu-l înțelege.
Poezia este simbolistă prin limbaj și prin motive însă prin disoluția eului liric poezia are puncte comune cu expresionismul.
Cele două strofe ale poeziei corespund celor două planuri ale realității.Realitatea exterioară e sugerată de termenii cavou, sicriele coroanele, simboluri care-l determină la izolare:
„Dormeau adânc sicriele de plumb
Și flori de plumb, și funerar vestmânt
Stam singur în cavou... și era vânt...
Și scârțâiau coroanele de plumb.”
Și realitatea interioară, sugerată de termeni precum „amorul”, „flori”, „aripele” și care trimit la sentimentul iubirii invocat cu disperare de poet:
„Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig-
Stam singur lângă mort...Și era frig...
Și-i atârnau aripele de plumb.”
Strofa a doua debutează cu versul „Dormea întors amorul meu de plumb” în care cuvântul „întors” realizează misterul poeziei. Este vorba despre acea întoarcere cu fața spre apus despre care vorbește marele poet, Lucian Blaga, și care semnifică moartea. Aripile sunt de plumb și presupun o
cădere surdă și grea din care eul liric nu se mai poate înălța. Muzicalitatea versurilor este dată de folosirea verbelor la imperfect(dormeau, stam, atârnau), de tonurile închise din cuvintele vestmânt, vânt precum și de tonurile stridente din onomatopeele „scârțâiau” și „frig”.
În „Lacustră”, mai mult decât în oricare poezie a lui Bacovia, se poate vorbi de expresionism: apa reprezintă elementul stihial, iar plânsul materiei pe care îl ascultă poetul este un plâns cosmic. Întreaga
poezie e o imagine apocaliptică. Poetul ne duce cu gândul la epocile revolute ale diluviului şi ale locuinţelor lacustre. Senzaţiile cele mai importante sunt cele tactile, umiditatea, apăsarea, golul. Apa devine un element distructiv şi nu unul al fertilităţii, cum este închipuit în poetica elementelor.
CAP. II DIRECȚII ȘI ORIENTĂRI ÎN POEZIA INTERBELICĂ
Poezia a cunoscut, în perioada interbelică, mutații de-a dreptul spectaculoase, față de perioada de la începutul secolului. În această perioadă are loc un proces de înnoire structurală a lirismului, la
care a contribuit și marea efervescențăpublicistică, apariția unor reviste ca: „Sburătorul”, „Viața românească” și publicațiile de avangardă: „Punct”, „Integral”, „Unu” și altele.În aceastăperioadă există trei mișcări literare importante: modernismul, tradiționalismulși avangardismul, cărora li se
subsumează o serie de curente literare precum: ermetismul, expresionismul, suprarealismul și altele.
MODERNISMUL este o mișcare literară care a luat naștere în jurul revistei„Sburătorul”, apărută la București, între 1919-1922 și 1926-1927, sub conducerea lui Eugen Lovinescu, promotorul principal al
modernismului, la noi. Această mișcare se bazează pe teoria „sincronismului”, conform căreia literatura română trebuie să se sincronizeze cu marile literaturi occidentale, să țină pasul cu progresul literar al epocii pe plan universal. Dar„sincronismul” nu înseamnă imitație servilă, ploconire în fața valorilor
occidentale, ci asimilarea organică, după legi proprii, a cuceririlor estetice celor mai înaintate ale vremii.
Dintre poeții moderniști cei mai importanți, unii dintre ei promovați chiar de Lovinescu, menționăm pe: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Alexandru Philippide, Camil Petrescu. Curentul literar cel mai însemnat
care se circumscrie mișcării moderniste este ermetismul. Pe plan universal, reprezintă o prelungire a simbolismului. Reprezentantul cel mai de seamă al ermetismului este Ion Barbu. Pe plan universal este Mallarmé. Poezia ermetică presupune o încifrare a limbajului liric, o încifrare voită încât sensurile ascunse ale poeziei să nu transpară de la prima vedere. Este o poezie dificilă care presupune o pregătire specială și un grad înalt de rafinament din partea lectorului. G. Călinescu distinge două feluri de ermetism: un ermetism de substanță, de conținut, care constă într-o instruire prin simboluri, și un ermetism filologic, de suprafață, care se manifestă numai la nivelul expresiei, poezia devenind o criptogramă. În afară de acestea, mai există și pseudoermetism, un fals ermetism, practicat de
epigonii lui Ion Barbu.
TRADIȚIONALISMUL este mișcarea literară care a apărut ca o replică la modernism și reprezintă o reluare, în plan superior, a poeziei „sămănătoriste”,de inspirație autohtonă. Tradiționaliștii preiau temele
„sămănătoriste” și le tratează cu tehnica simbolistă. Cu alte cuvinte, tehnica simbolistă este aplicată pe un material rural. Poeții tradiționaliști înlocuiesc decorul citadin cu cel rural, parcurile cu pădurile, fântânile arteziene cu bălțile, poezia orașului cu poezia câmpenească. Poeții tradiționaliști cei mai
importanți: Ion Pillat, Zaharia Stancu, Vasile Voiculescu, Aron Cotruș.
Un curent liric subsumat tradiționalismului este expresionismul, apărut în lirica germană la începutul secolului al XX-lea și reprezentat de Georg Trakl și Rainer Maria Rilke. În literatura română, este Lucian Blaga. Poezia expresionistă reprezintă un strigăt de protest împotriva civilizației moderne, a
tehnicismului și mașinismului, propovăduind o nouă întorcere la natură.
O variantă a tradiționalismului o constituie, în perioada interbelică, ortodoxismul, curent cu implicații religioase, mistice, care a apărut în jurul revistei „Gândirea” condusă din 1922 de către Nichifor
Crainic. Deși la „Gândirea” au colaborat mari poeți, precum: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, aceștia nu s-au lăsat contaminați de ideologia gândiristă, poezia lor menținându-se în cadrul unui tradiționalism ponderat.
AVANGARDISMUL este o mișcare literară care își propune o înnoire radicală a mijloacelor de expresie, fiind un modernism excesiv, împins la extrem. Caracteristicile sale: radicalismul, fronda, nonconformismul. Poeții avangardiști au fost grupați în jurul revistelor: „Contimporanul”, „Punct”,„Unu”, „Integral” și altele.
Un curent care se subsumează este suprarealismul, de altfel, și cel mai important curent de avangardă care a și impus câteva valori autentice ale poeziei interbelice: Ilarie Voronca, Geo
Bogza, Sașa Pană, Gellu Naum, Virgil Teodorescu.
Inițiat pe plan european, de André Breton, suprarealismul se remarcă prin tehnica „dicteului automat”, care constă în asociații imprevizibile, neașteptate, menite a crea impresia spontană a unui
flux continu, dictat de adâncurile subconștientului. O caracteristică o constituie cultivarea imaginilor onirice, adâncirea în vis și pătrunderea, pe această cale, într-o suprarealitate, după acești poeți, mai autentică decât realitatea însăși. Suprarealiștii scriu o poezie în dezacord cu gramatica, nerespectând nicio regulă de punctuație.
Un alt curent avangardist este dadaismul, inițiat pe plan european, la Zürich, în Elveția, în 1916, de românul Tristan Tzara. Dadaismul cultivă hazardul pur, ajungând la cele mai năstrușnice
combinații de cuvinte. Caracteristicile sunt: incoerența, lipsa de logică, absurdul, umorul involuntar. Poezia lor este, mai mult, un experiment decât poezie adevărată,este, de fapt, o antipoezie. Alte curente avangardiste interbelice: constructivismul și integralismul. Mișcarea de avangardă nu a dat creatori mari în perioada interbelică. Ea așează poezia sub zodia experimentului ajungând, în mod paradoxal, la negația ei.
2.1. TUDOR ARGHEZI
Tudor Arghezi este cel mai mare poet român după Eminescu. El domină întreaga poezie românească posteminesciană. Majoritatea criticilor interbelici (E. Lovinescu, G. Călinescu, P. Constantinescu, V.
Streinu, Şerban Cioculescu, Mihai Ralea) a salutat valoarea de excepţie a poeziei argheziene, fenomenul arghezian.
Arghezi a revoluţionat poezia românească de până la el. Afirmaţia lui Mihai Ralea după care, într-un fel s-a scris in poezia românească până la el şi în cu totul alt fel după el, este profund adevarată.
Revoluţia întreprinsă de Arghezi se manifestă, în primul rând, pe planul expresiei, atât în domeniul vocabularului, cât şi în cel al sintaxei. Ea se realizează printr-o mare inventivitate verbală şi prin descoperirea de noi raporturi sintactice. Arghezi a schimbat tiparele prozodice ale poeziei clasice. Forţa verbului arghezian n-a fost egalată de nimeni, până în prezent. Geniul poetului stă în asociaţiile surprinzătoare, neaşteptate de cuvinte. El este autorul celor mai spectaculoase mariaje de cuvinte din
literatura română. El a lărgit sfera vocabularului poetic, anexând poeziei până şi cuvintele aşa-zise „nepoetice”.Arghezi este marele magician al verbului în poezia românească. Arta sa poeticăo constituie poezia „Testament” în care, sub influenţa poetului francez Baudelaire, profesează o „estetică a urâtului”.
Opera poetică a lui Arghezi este cea mai vastă din poezia românească dar, pe lângă marea ei vastitate, opera poetică se remarcă printr-o extraordinară varietate de teme și procedee artistice.
ASPECTE ALE POEZIEI ARGHEZIENE
I.
Poezia filosofică reprezintă partea cea mai valoroasă a operei argheziene. O întâlnim de la volumul de debut, „Cuvinte potrivite” (1927), şi până la ultimele sale volume: „Poeme noi”, „Frunze”, „Cadenţe”, „Silabe”, „Ritmuri”, „Noaptea”, „Frunzele tale”.
Cele mai cunoscute poezii filosofice sunt „Psalmii”.Meditaţia filosofică îmbracă, la Arghezi, forma psalmilor. Psalmii reprezintă o poezie de cunoaştere filosofică în care Arghezi se zbate permanent
între certitudine şi incertitudine.
II.
Poezia erotică este o altă dimensiune a operei argheziene. Arghezi este un mare poet erotic, de mari resurse şi disponibilităţi, printre cei mai mari din literatura română şi universală. Arghezi cântă erosul în toate ipostazele lui, de la cele mai spirituale, până la cele mai senzuale. Zbaterea dintre senzualitate şi
idealitate formează drama erotică a lui Arghezi. Arghezi aspiră permanent spre un eros absolut. În
„Psalmul de taină”, care este un elogiu de o mare frumuseţe al feminităţii, tonul este acela din „Cântarea Cântărilor”:
O, tu aceea de-altădată,ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea și-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspândită-n mineca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă,înfiptă-n trunchiul meu: săcure.
În “Lingoare” apare motivul “Sburătorului”.
III.
Poezia socială o întâlnim de la volumul “Flori de mucigai” până la “1907” şi “Cântare omului”. Sensul polemic şi social al volumului “Flori de mucigai” (1931) este evident încă de la titlu care este o
parafrază a “Florilor răului” ale lui Baudelaire. Arghezi porneşte de la ideea recuperării valorilor morale din zonele cele mai compromise ale societăţii, la periferia socială, în lumea declasaţilor, a hoţilor, puşcăriaşilor, prostituatelor, aflaţi în conflict cu societatea burgheză.
Volumul “1907 – Peisaje” se constituie în epopeea răscoalelor ţărăneşti din 1907, folosind un limbaj aspru, un lexic abrupt şi colţuros, un stil oral presărat cu numeroase expresii populare.
IV.
Poezia ludică este o poezie a jocului. Ea apare în volumele “Buruieni”, “Mărţişoare”,“Cartea cu jucării”, “Ce-ai cu mine, vântule?”. În acest sector al liricii sale, Arghezi apare în postura de “poeta ludens”, Demiurg – copil. Aceastăpoezie se caracterizează prin tehnica miniaturalului.
V.
Poezia invectivei sau poezia imprecaţiei pamfletare îl pune in evidenţă pe Arghezi – pamfletarul. O capodoperă a invectivei româneşti o constituie“Blestemele”.
“TESTAMENT” – de Tudor Arghezi
Conceptia despre poezie a lui T. Arghezi este expusă în “Testament”, poezie ce prefaţează volumul ”Cuvinte potrivite”. “Testament” este o ars poetica şi cuprinde o profesiune de credinţă, crezul
poetic al scriitorului şi, totodată,un program estetic pe care şi l-a propus să-l urmeze. Poetul şi-a conceput această artă poetică sub forma unui testament. Testamentul lui Arghezi este de natură spirituală. Ceea ce lasă poetul drept moştenire urmaşilor nu este un bun material, ci un bun spiritual: “un nume adunat pe-o carte”. Ideea principalăcare structurează întregul poem este aceea a
succesiunii între generaţii şi a comuniunii cu strămoşii. Poemul debutează cu o imagine istorică şi filogenetică, adică a evoluţiei istorice şi, totodată, a procesului evolutiv de la strămoşi la urmaşi. Istoria este zbuciumată şi nemiloasă, iar strămoşii eu avut de înfruntat şiruri de suferinţe şi de
umilinţe, istoria punându-le în cale tot felul de obstacole. Efortul încrâncenat al strămoşilor în luptă cu istoria şi cu natura este sintetizat în versurile:
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci.
În această evoluţie în spirală cartea lăsată drept moştenire reprezintă o treaptă. Nu este o carte oarecare, ci o carte de căpătâi. Este un “hrisov”care certifică dreptul de a trăi liberi ai urmaşilor.
Saltul care s-a produs de la strămoşi la poet este un salt calitativ care marchează trecerea de la munca fizică la munca intelectuală. Dar acest salt calitativ n-ar fi fost posibil fără munca trudnică a strămoşilor. Ca să apară creaţia a fost nevoie, mai întâi ,de sudoarea înaintaşilor:
Ca să schimbăm acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii au adunat printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Munca creatorului care trudeşte pe ogorul spiritului se aseamănă cu aceea a plugarului.
Concepţia lui Arghezi despre misiunea poeziei este o concepţie profund socială. Inspirată din viaţa celor umili, poezia este restituită acestora. Ea trebuie să exprime suferinţele si aspiraţiile înaintasilor:
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră.
Poezia trebuie să dea glas întregii dureri a unui neam de obidiţi și să se întoarcă împotriva asupritorilor:
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul ca un ţap înjunghiat.
Arta are funcţia vindicativă, răzbunătoare, în concepţia lui Arghezi. Este o artă care pedepseşte:
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte.
Poezia lui Arghezi nu este concepută pentru delectarea spiritelor superficiale.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Concepţia lui Arghezi despre poezie este o concepţie militantă, dar nu în misiunea socială a poeziei trebuie căutată noutatea artei poetice argheziene. Noutatea concepţiei argheziene stă, mai întâi, în problematica raportului dintre meşteşug şi inspiraţie, în creaţie. Titlul volumului “Cuvinte potrivite”este, în acest sens, semnificativ. Arghezi socoteşte poezia ca pe un produs, în primul rând, al meşteşugului şi, mai puţin, al inspiraţiei. Poetul trebuie săfie, după Arghezi, un meşteşugar a cărui artă stă în potrivirea, în împerecherea cuvintelor. Aceasta, însă, nu înseamnă că Arghezi neglijează rolul inspiraţiei. Inspiraţia se împleteşte cu meşteşugul după cum ne arată versurile:
Slova de foc şi slova făurită
Împerechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
O altă noutate pe care o aduce arta poetică argheziană este că Arghezi consideră poetul un alchimist al stărilor sufleteşti, preschimbându-le dintr-una în alta:
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Dar poetul nu este numai un alchimist al stărilor sufleteşti, ci şi un magician al versului. În acest sens, versurile – cheie ale “Testamentului”sunt:
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi și preţuri noi.
Prin aceste versuri, Arghezi profesează (susţine o concepţie) “estetica urâtului”, unică la noi prin care se distinge în întreaga poezie românească.Prin aceasta, Arghezi se înrudeşte în literatura universală cu
Baudelaire, cu volumul “Florile răului”, căruia îi corespunde volumul “Flori de mucigai” al lui Arghezi. Prin estetica urâtului Arghezi şi-a propus să lărgească sfera frumosului, convertind urâtul în frumos, transformând urâtul în categorie estetică. Arghezi reabilitează noţiunile compromise şi scoate de sub
interdicţie cuvintele considerate nepoetice de poetica tradiţională lărgind, în felul acesta, extrem de mult, sfera vocabularului poetic.
“Testamentul” arghezian aduce un timbru nou în poezia românească, un ton viguros cum nu mai fusese auzit până la el. Lexicul este dur, bolovănos, colţuros. Cuvintele capătă însuşiri aproape materiale. Universul tradiţional este reconstituit prin cuvinte vechi sau populare: hrisov,
vatră, sarică,plăvani. “Testamentul” arghezian este o artă poetică unică şi originală în poezia românească .
2.2. LUCIAN BLAGA
Celălalt mare poet din perioada interbelică după Tudor Arghezi este Lucian Blaga. Blaga manifestă o structură dubla, de poet şi de filosof în acelaşi timp. Blaga este unul dintre puţinii gânditori români care
au un sistem filosofic propriu şi care s-a materializat în cunoscuta sa “Trilogie” (a cunoaşterii, a culturii şi a valorilor). Este foarte greu de înţeles poezia lui Blaga în afara concepţiei sale filosofice. Blaga aşază în centrul sistemului său filosofic noţiunea de “mister”. După el există două feluri de cunoaştere:ştiinţifică (“paradisiacă”) şi poetică (“luciferică”). Cunoaşterea paradisiacă reduce misterul, iar cunoaşterea luciferică îl intensifică. Concepţia despre poezie a lui Blaga este expusă în arta sa poetică“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” care este o artă poetică comparabilăcu “Testamentul” arghezian. Estetica lui Blaga este o estetică a poteţării misterului şi se întemeiază pe revelaţie. “Corola de minuni a lumii” este o metaforă pentru misterele de nepătruns ale universului. Estetica potenţării misterului apare în versul – cheie care poate fi pus drept motto pentru întreaga creaţie blagiană: “eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Întregul poem este o succesiune de idei expuse printr-o succesiune de metafore, de aceea nu are un caracter strict conceptual, ci unul poetic, metaforic.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică realizată cu mijloacele artei expresioniste, curent literar în care este integrat L. Blaga. Poemul reprezintă o corelație între două
dimensiuni principale:dimensiunea cosmologică(corola de minuni) și dimensiunea noologică (lumina spirituală). Pronumele personal„Eu” semnifică pe poet, „lumina mea” semnifică gândirea poetică iar „lumina altora” semnifică gândirea logică. „Corola de minuni” este o metaforă pentru misterele universului iar enumerația „flori, ochi, buze, morminte” reprezintăînfățișări concrete ale misterelor.
Cunoașterea logică reduce misterul, în timp ce cunoașterea poetică sporește misterul.
Întreaga poezie poate fi redusă la două propoziții: „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.”Protejarea misterelor se face prin iubire.Pentru că, la Blaga, iubirea are nu numai funcție sentimentală, ci este și o cale de pătrundere în misterele lumii.Poezia lui Blaga este greu de înțeles în afara concepției sale filosofice și, în această privință, se aseamănă cu
Eminescu.
Spre deosebire de Arghezi, care foloseşte în “Testament” “metafore plasticizante”, Blaga întrebuinţează “metafore revelatorii”. Metaforele plasticizante se caracterizează printr-o mai mare
putere de plasticizare, au un grad mai ridicat de expresivitate. Metaforele revelatorii sunt mai abstracte, slujesc mai îndeaproape ideea, esenţele.
Poezia lui L. Blaga este o poezie filosofică, o poezie de cunoaştere, ca şi aceea a lui Arghezi. Blaga este un mare poet metafizic. O trăsătură esenţială a poeziei sale o constituie imagismul (beţia de
imagini). Eugen Lovinescu îl consideră pe Blaga drept cel mai original creator de imagini din literatura română.
Primele două volume ale lui Blaga, „Poemele luminii” şi „Paşii profetului”,se caracterizează printr-o savantă distribuţie a luminii, prin imagism violent, beţie de imagini, prin elanul vitalist şi printr-un profund sentiment panteistic, de contopire cu natura.
Odată cu volumul „În marea trecere” poezia câştigă în profunzime. Este volumul cel mai filozofic al lui Blaga. Poetul simte marile nelinişti existenţiale, marile angoase în faţa neantului. Imaginea
predilectă este aceea a unui paradis în destrămare.Aceeaşi poezie de factură filozofică o întâlnim şi în volumele „Lauda somnului” şi „La cumpăna apelor”.
Începând cu volumul „La curţile dorului”, Blaga valorifică la un nivel superior poezia populară. În general, în ultimele sale volume, poetul devine mai echilibrat, mai împăcat cu sine. Problematica
volumelor de tinereţe este reluată într-o tonalitate mai calmă, specifică vârstei de senectute. În aceste ultime volume Blaga a ridicat creaţia noastră populară la culmi nebănuite ca și Eminescu.
G. Călinescu caracteriza astfel poezia lui Blaga: „Ca să evoc universul poetic al d-lui Lucian Blaga, ar fi trebuit să aştept solstiţiul de vară, arşiţa caniculară pentru ca ierburile săardă şi pâraiele să sece; ar fi trebuit să-mi tai un fluier de soc şi să chem cu el răcoarea sălciilor, tilincile turmelor şi mugetul cirezilor; ar fi trebuit să mă culc în lanuri, să mă întind la umbra fagilor împreună cu Tityrus sau să pândesc printre aluni cum satiri ies din cânepă şi nimfele din scoarţa copacilor. Dacă am figura felul poeziei printr-o ordine de instrumente muzicale, am trece prin biblica orgă, serafica violă, miticul corn, idilicul cimpoi, academica harpă şi arcadicul flaut şi am încredinţa poetului, mai degrabă decât naiul şi fluierul, o trişcă de cucută ca să cânte cu ea o scurtă gamă agrestă. Căci, ca şi fluierele, tilincile, greierii şi lăcustele, D-l Blaga cântă în tonuri puţine şi subţiri şi numai între iarbă şi soare” (G. Călinescu, L. Blaga în „Gândirea”, nr. 2, 1928).
2.3. ION BARBU
După cum Lucian Blaga este un poet dublat de un filozof, Ion Barbu este un poet dublat de un matematician. Dacă concepţia despre poezie a lui Blaga derivă din sistemul lui filozofic, concepţia despre poezie a lui Ion Barbu provine din geometrie. Poetul însuşi vorbeşte despre interferenţele dintre poezie şi geometrie: „există, undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia”.Cele două domenii, în aparenţă atât de îndepărtate, se întrepătrund, în concepţia lui Ion Barbu. Pe aceste corespondenţe secrete se întemeiază concepţia sa despre poezie care este o concepţie geometrică. Şi geometria şi poezia operează cu simboluri. De aceea, Ion Barbu spune că înţelege prin poezie o „anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă”.
Matematicianul Dan Barbilian l-a influenţat în mod vizibil pe poetul Ion Barbu.
Poezia lui Ion Barbu reprezintă cel mai mare efort de concentrare a limbajului din literatura noastră. Multe dintre poeziile sale sunt pure raţionamente matematice, încifrate. Dificultatea stă în descifrarea lor.
Arta poetică a sa este „Joc secund”, artă poetică ce joacă rolul, în cuprinsul creaţiei barbiene, pe care îl joacă „Testamentul” şi „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, în cuprinsul celor doi mari poeţi.
Arta poetică barbiană profesează o estetică a esenţelor. „Joc secund” este o artă poetică ermetică, cel mai elocvent ermetism din literatura noastră.Poezia conţine semnificaţii ascunse care nu se lasă
descifrate la prima vedere. Ideea fundamentală este că poezia este ca un „joc secund” obţinut prin„oglindirea” (reflectarea) realităţii în spiritul nostru. Poezia este o imagine mai pură, o realitate mai sublimată, este lumea purificată, un act pur, de narcisism. Starea poetică barbiană este o stare de
intelectualitate. Prin Ion Barbu poezia românească atinge cea mai înaltă treaptă de rafinament şi revelaţie. Poezia barbiană cunoaşte trei etape: parnasiană, baladesc-orientală şi ermetică.
Ciclul parnasian cuprinde poemele din tinereţe. Tiparul este strict parnasian, însă fondul este frenetic, exaltat, dionisiac.
Ciclul baladesc-oriental cuprinde poeme de inspiraţie balcanică, dedicate Isarlâkului.
Isarlâkul este un simbol al orientalismului şi balcanismului nostru, o localitate imaginară ce nu trebuie căutată pe hartă şi care se deplasează mereu ca o altă Mekă a lui Macedonski. Acest ciclu se caracterizează prin pitoresc şi anecdotic iar prin aceasta Ion Barbu se înrudeşte cu Tudor Arghezi din „Flori de mucigai”.
Ciclul ermetic reprezintă ultima etapă a lirismului barbian şi cuprinde cele două forme de ermetism pe care le remarcă George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”: un ermetism de substanţă, ce constă într-o iniţiere prin simboluri (oul, nunta, melcul). Poeziile cele mai reprezentative pentru acest tip de ermetism sunt „Oul dogmatic”, „Uvedenrode”, „Ritmuri pentru nunţile necesare”şi capodopera lui Ion Barbu, „Riga Crypto şi lapona Enigel”, care este un„Luceafăr întors” , în care superioritatea de ordin spiritual aparţine feminităţii. Procedeul artistic din această baladă cultă este, ca şi în „Luceafărul”,alegoria simbolică.
Tehnica folosită este tehnica povestirii în ramă sau în sertare ca în ciclul de povești „O mie și una de nopți”. Prima poveste este cadrul celei de a doua. La o nuntă reală, la spartul nunții în cămară, unde
s-au adunat petrecăreții, se spune o poveste despre o altă nuntă imaginară. Atmosfera este de chef. Nuntașul cere menestrelului(cântăreț, trubadur) să zică o poveste pe care acesta a mai zis-o și altă dată, în ocazii similare. Zisă cu foc acum o vară,povestea va fi zisă stins, încetinel. E vorba despre povestea cu riga Crypto și lapona Enigel.
Poezia începe cu o formulă de basm:
„Des cercetat de pădureți
În pat de râu și-n humă unsă,
Împărățea peste bureți
Crai Crypto, inimă ascunsă.”
Riga Crypto este stăpânul unei lumi vegetale, nu e iubit și suferă de singurătate:
„Și răi ghioci și toporași
Din gropi ieșeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau și nărăvaș,
Că nu voia să înflorească.”
Enigel este o ființă mică, liniștită care semnifică superioritatea, echilibrul. Întâlnirea cu Crypto are loc în drumul ei spre sud, ce semnifică aspirația spre soare.
Întâi, craiul o îmbie pe fată oferindu-i lumea peste care domnește:
„-Enigel, Enigel,
Ți-am adus dulceață, iacă.
Uite fragi, ție dragi,
Ia-i și toarnă-i în puiacă.”
Refuzat de lapona Enigel, opțiunea lui merge până la sacrificiul suprem:
„-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te cu mine.”
Refuzat și a doua oară, Crypto îi vorbește fetei despre valorile majore ale lumii peste care stăpânește, adică somnul și uitarea, care lecuiesc ființa umană de zbuciumul lăuntric al căutării:
„-Să mă coc, Enigel,
Mult aș vrea, dar, vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart.E roșu, mare,
Pete are fel de fel.
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged și răcoare.”
În lunga călătorie spre sud, întâlnirea cu Crypto e o capcană pe care fata o ocolește cu luciditate. Cele două personaje sunt simboluri ale unui sistem în care contrariile se atrag, însă contactul e imposibil. Pentru Crypto, ieșirea din lumea lui înseamnă mutație dintr-un regn într-altul și, deci, moartea. Pentru Enigel, aspirația spre soare este o evoluție firească a ființei umane care încearcă să-și depășească condiția limitată și să aspire către absolut, ideal. Aspirând la iubire, Crypto intră în spațiul ucigător al soarelui și devine o ciupercă otrăvitoare.
„Dar soarele aprins inel,
Se oglindi adânc în el,
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.
Și sucul dulce înăcrește
Ascunsa-i inimă plesnește.
Spre zece vii peceți de semn,
Venin și roșu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem.
Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă.”
Numai în aparență drama este a lui Crypto, în realitate drama este și a lui Enigel, Crypto reprezentând tentația sau tot ce stingherește omul în aspirația lui spre absolut.Enigel își reprimă tentația și îl ucide pe Crypto.Îl deplânge apoi deplângând, în fond, natura duală a ființei umane , aflată permanent într-o veșnică oscilație între ideal și material, rațional și instinctual, viață și moarte.
Al doilea tip de ermetism pe care-l întâlnim la Ion Barbu este ermetismul filologic, ce constă în încifrarea expresiei, având drept scop ascunderea sensurilor esenţiale. În această categorie intră poemele din ciclul “Joc secund”. Superioară, din punct de vedere estetic, este prima formă de ermetism.
2.4. ALŢI POEŢI IMPORTANŢI
Alexandru Philippide, alături de Arghezi, Blaga şi Ion Barbu, unul dintre cei mai mari poeţi români care, prin volumele sale “Aur sterp” (1922), “Stânci fulgerate” (1930), “Visuri în vuietul vremii” (1939) şi “Monolog în Babilon”(1967) s-a făcut cunoscut ca un poet erudit, de o mare cultură clasică. Al. Prilippide este un poet clasic şi romantic totodată, în poezia sa se înfruntătendinţele clasice cu cele romantice, poetul ajungând, în cele din urmă, în special în ultimul său volum, “Monolog în Babilon”, la o sinteză de romantismşi clasicism, prin cultură. Titanismul este motivul principal al poeziei ce străbate întreaga operăpoetică, de la poemul “Izgonirea lui Prometeu” şi până la poemul “Monolog în Babilon”. Mitul prometeic, motiv de largă circulaţie în literatura universală,este tratat într-o manieră proprie şi originală în poemul “Izgonirea lui Prometeu” care este o capodoperă a literaturii noastre.
Ion Pillat este cel mai de seamă reprezentant al tradiţionalismului românesc, un pastelist şi un peisagist. Poezia sa este o reluare, pe un plan superior, a pastelurilor lui Alecsandri. Ion Pillat cultivă o poezie a roadelor, anotimpul său predilect fiind toamna. Volumul său cel mai reprezentativ este “Pe Argeş în sus” (1923). Lirismul său se distinge printr-o mare putere a evocării şi prin tehnica amintirii.
CAP. III PERIOADA POSTBELICĂ
3.1. POEZIA - NICHITA STĂNESCU
Dintre poeții care s-au impus în deceniul 1960-1970, Nichita Stănescu poate fi considerat poetul cel mai reprezentativ și cel mai valoros, al cărui discurs liric, extrem de original, a exercitat o mare
influență asupra generațiilor de poeți tineri.Poezia sa a fost tradusă în numeroase limbi străine, poetul având o deosebită circulație pe plan mondial.Dintre volumele cele mai cunoscute menționăm:„O viziune a sentimentelor”, „11 Elegii”, „Necuvintele”, „Noduri și semne”.
Nichita Stănescu este un poet interesant și original despre care s-a spus că a revoluționat limbajul poeziei.El a realizat o deschidere spre disciplinele exacte și a lărgit extrem de mult sfera vocabularuluui poetic prin cuvinte și noțiuni împrumutate din aceste discipline: matematică, fizică, chimie.
În linii mari , se poate spune că poezia lui Nichita Stănescu este o poezie filozofică, reflexivă, o poezie dificilă care se înscrie în tradiția ermetismului lui Ion Barbu.Prin N.Stănescu poezia atinge cel
mai înalt grad de abstractizare.Termeni și noțiuni dintre cei mai abstracți capătă însușiri aproape materiale.După Tudor Arghezi, N.Stănescu are cea mai mare capacitate de plasticizare a noțiunilor abstracte.Poetul pendulează permanent între registrul abstract și registrul concret.
Poetica lui N.Stănescu mai are însemnătate și pentru faptul de a fi teoretizat „necuvintele”, prin care trebuie să înțelegem identitatea dintre cuvinte și lucruri, dintre obiectele și noțiunile pe care le desemnează.
Nichita Stănescu este, totodată, creatorul celor mai originale metafore din poeziamodernă.Metaforele sunt produse cu ușurință, în serie, poezia sa remarcându-se printr-un metaforism neobișnuit.Nichita Stănescu rămâne cel mai interesant și mai original poet neomodernist.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor” care are ca temă preferată iubirea.Iubirea este , pentru poet, unicul mod de existență.Este considerată o capodoperă a liricii erotice românești, prin proiecția cosmică, originalitatea metaforelor și simetria compoziției.
Titlul poeziei conține o metaforă descifrată de poet prin care iubirea e văzută sub forma unui animal de pradă, agresiv,„leoaică tânără”.
Din punct de vedere structural, poezia conține trei catrene și care corespund celor trei secvențe lirice.
De la început, poetul propune o metaforă a iubirii pe care o dezleagă printr-o apoziție.Discursul liric se structurează sub forma unei confesiuni, autorul mărturisind propria aventură a descoperirii acestui sentiment:
„Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare
Mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat, leoaica, azi, de față.”
Strofa a doua este o descriere cosmogonică.Poetul inovează la nivelul figurilor de stil.„Curcubeu tăiat în două” este o metaforăce semnifică ochii.Poezia este o amplă metaforă a iubirii capabilă să reconstruiască lumea încă o dată, de la început, știute numai după legile ei :
„Și deodată-n jurul meu, natura
Se făcu un cerc de-a dura,
Când mai larg, când mai aproape,
Ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
Curcubeu tăiat în două,
Și auzul o-ntâlni
Tocmai lângă ciocârlii.”
În strofa a treia se revine la momentul inițial, „leoaica arămie” fiind metafora iubirii agresive pentru eul liric.Reliefurile ființei sunt sprânceana, tâmpla,bărbia dar, încercând să le recunoască, mâna nu
le maiștie.Într-atât poetul se simte de bulversat și de confuz din cauza acestui sentiment extrem de puternic.
„Mi-am dus mâna la sprânceană,
La tâmplă și la bărbie,
Dar mâna nu le mai știe.
Și alunecă-n neștire
Pe-un deșert în strălucire
Peste care trece- alene
O leoaică arămie
Cu mișcările viclene.”
Iubirea, ca formă esențială a spiritului, învinge timpul și dă un sens profund vieții:
„Încă-o vreme,
Și-ncă-o vreme...”
3.2. ROMANUL - MARIN PREDA
Marin Preda s-a impus în literatura română ca mare prozator prin romanul “Moromeţii” (volumul I ,1955 şi volumul II, 1967) care reprezintă capodopera sa şi una dintre cele mai mari opere ale
literaturii române. Şi alte romane continuă ciclul moromeţian: “Marele singuratic” (1942)şi “Delirul” (1945). Ciclul moromeţian este unul din puţinele romane ale familiei din literatura română alături de Istoria Comăneştenilor a lui Duiliu Zamfirescu şi ciclul Hallipilor de Hortensia – Papadat –Bengescu.
Marin Preda a conceput ampla cronică a unei familii în diferite etape ale istoriei, analizând subtilul mecanism psihologic care duce, în cele din urmă, la destrămarea ei. În această viziune de ansamblu, primul volum reprezintă romanul perioadei de relativă acalmie a României interbelice, în care partidele
politice nu-şi diminuaseră rolul în ciuda aparenţelor înşelătoare ale istoriei. În volumul al doilea
scriitorul tratează pe un număr restrâns de pagini perioada imediat următoare războiului şi a transformărilor care au avut loc în ţara noastră.
“Moromeţii”,ca roman al ţărănimii, în general, şi ca o cronică a unei familii, în special, nu conţine altceva decât viaţa unei categorii umane pândită de vicleniile istoriei. La începutul întâiului volum, viaţa pare că se scurgea leneş în Câmpia Dunării, cu câţiva ani înainte de cel de-al doilea război
mondial. Timpul se părea că avea o infinită răbdare cu oamenii. Dar aceasta era doar o stare iluzorie a oamenilor decât ceeace se petrecea în realitate. Pentru că,aşa cum ne spune autorul la sfârşitul primului volum,”timpul nu mai avea răbdare”.Peste câţiva ani izbucnea cel de-al doilea război
mondial ce avea să se întindă şi asupra României ameninţând şi viaţa oamenilor din Câmpia Dunării.
Ilie Moromete este unul dintre cele mai vii şi mai memorabile personaje din literatura română. Din punct de vedere al viabilităţii artistice, personajul lui M. Preda nu poate fi comparat decât cu marile personaje ale literaturii române. Investite cu miracolul vieţii aceste personaje reuşesc, dacă nu să-I
înlăture, în orice caz să-I pună în umbrăpe creatorii lor. G. Călinescu avea dreptate să afirme că marile creaţii sunt“paricide” (care-şi ucid tatăl). Homer, Shakespeare, Cervantes sau Flaubert sunt înlăturaţi din conştiiinţa publicului de “creaturile” lor: Ahile, Ulise, Hamlet, Don Quijote, Doamna Bovary. Numele şi prestigiul de scriitor al lui Preda au rămas legate de autoritatea acestui personaj care îşi domină creatorul. Acesta este un exemplu concludent de ceea ce am putea numi “tirania”personajului exercitată asupra autorului său. Dar Ilie Moromete nu este numai unul dintre acele personaje nemuritoare, ci şi unul dintre puţinele personaje din literatura universală care au ajuns să desemneze o categorie
filosofico-literară:”moromeţianismul”, definitorie pentru spiritualitatea noastră rurală.
Ilie Moromete întruchipează chiar condiţia şi destinul istoric al ţăranului român. Ilie Moromete este, de fapt, un “arhetip”, un model inegalabil.
Despre spiritul polemic al lui Preda s-a vorbit mult. Proza sa se află în polemică cu toată literatura anterioară despre ţărani. Scriitorul nu va accepta clişeele idilice ale “sămănorismului” dar, optând pentru o tehnică realistă, nu putea fi de accord nici cu viziunea lui Rebreanu. Atât în “Ion” cât şi în “Răscoala”, ţăranul apare ca o fiinţă redusă şi instinctuală. Eroul lui Rebreanu este un “posedat al pamântului”. Nicio complicaţie psihologică sau sentimentală nu întâlnim la eroul său. Un aspect fundamental al vieţii ţăranului şi anume viaţa ideilor, trăirea pe planul superior al conştiinţei, rămâne neexplorat. Într-un anume sens, Preda îşi propune o reabilitare a ţăranului român. Scriitorul deplasează accentul din zonele tulburi ale subconştientului în câmpul luminos al conştiinţei. Câtă deosebire existăîntre ţăranii instinctuali ai lui Rebreanu şi ţăranii lui Preda care-si permit să discute politică cu inteligenţă în poiana fierăriei lui Iocan ca într-o adevărată “agora” (piaţă în Grecia antică) a lumii
antice.
Această deosebire dintre ţăranii lui Rebreanu şi ţăranii lui Preda o explică Nicolae Manolescu în eseul “Arca lui Noe”. Satul din “Morormeţii” este cu totul altul decât satul din “Ion”. În aproximativ 30 de ani câţi au trecut de la satul lui Rebreanu la cel al lui Preda, s-au schimbat foarte multe lucruri.Relaţiile de tip capitalist le-au înlocuit pe cele tradiţionale. Contractul străvechi dintre om şi pământ a dispărut. Pământul a încetat să mai fie obsesie, nu mai exercită asupra ţăranului acea atracţie misterioasă pe care o exercita asupraţăranilor lui Rebreanu. Agricultura nu mai formează singura îndeletnicire. Odată cu modificarea structurii economice şi sociale, ţăranii s-au emancipat şi privesc altfel lucrurile. Munca nu mai constituie o plăcere în sine şi, ca atare, îşi permit să-şi piardă vremea la taclale, să contemple cu
nepăsare lumea uitând tot mai mult de grijile gospodăreşti. Ilie Moromete reprezintă tocmai tipul ţăranului tradițional, arhaic, apărător al ordinii şi valorilor tradiţionale şi care manifestă suspiciune şi
neîncredere faţă de noile valori. El nu poate adera la noua ordine şi de aceea opune o vie şi îndărătnică
rezistenţă. Pe drept cuvânt, el poate fi considertat “cel din urmă ţăran” din literatura noastră, cum ne spune N. Manolescu în“Arca lui Noe”.
Concepţia lui Ilie Moromete este profund patriarhală şi se relevă în câteva scene-cheie.
Semnificativă este, în acest sens, scena mesei ţărăneşti de la începutul romanului în care Moromete, ca un pater familias, stă aşezat pe prag, tronând parcă deasupra tuturor.
Descrierea acestei mese ţărăneşti prefigurează întreg deznodământul dramei ce va urma. Aflăm toate detaliile care ne interesează. Că în familie nu domnesc cele mai armonioase raporturi, dimpotrivă pluteşte în aer tensiunea. Că este o familie rezultată din două căsătorii ale tatălui. Copiii lui Moromete din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă şi Achim stau pe partea din afară a tindei, parcă ar fi gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De acum ne este sugerată, în mod discret, destrămarea.
Copiii din a doua căsătorie cu Catrina, Niculae, Ilinca şi Tita, stau de partea cealaltă a mesei, dinspre vatră apăraţi parcă de mama lor.
Un alt episod important în economia romanului îl constituie tăierea salcâmului în urma insistenţelor
vecinului hrăpăreţ Tudor Bălosu. Salcâmul este un arbore cu valoare de simbol. El domină ograda Morormeţilor aşa cum Ilie Morormete îşi domină familia. Salcâmul simbolizează totodată tradiţia,
lumea veche cu obiceiurile ei milenare.Doborârea salcâmului anunţă atât declinul eroului şi destrămarea
familiei, cât şi destrămarea lumii vechi, tradiţionale. Aşa cum ne spune academicianul Eugen Simion în “Scriitori români de azi” (vol. I), salcâmul este “dublul vegetal al lui Moromete”. Destinul lui Moromete este anticipat de destinul arborelui.
Destrămarea acestei familii de ţărani începe tocmai prin încălcarea principiului autorităţii paterne, principiu care, în viziunea satului, menţine ordinea echilibrul familiei.Revolta fiilor, Paraschiv, Nilă şi Achim, împotriva tatălui lor din finalul primului volum, care sparg lada de zestre a fetelor, iau banii, jefuiesc casa părintească fără niciun scrupul şi fără niciun respect pentru părintele lor şi fug cu caii la Bucureşti, desemnează destrămarea familiei Moromeţilor. Ilie Moromete primeşte, astfel, lovitura de graţie. De acum începe şi declinul iremediabil al eroului. Durereaşi disperarea nu mai cunosc margini.
Schimbând cadrul şi decorul, putem spune că Ilie Moromete este un Rege Lear în variantă autohtonă.
CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE
Trăsătura definitorie a lui Ilie Moromete o constituie contemplativitatea, marea lui dispoziţie spre reflecțieşi meditaţie. M. Preda aduce în literatura română tipul de ţăran intelligent cum nu mai apăruse până la el. Şi aici deosebirea faţă de Rebeanu apare cum nu se poate mai clar. Ţaranul nu mai este o fiinţă primitivă,incapabilă să gândească, ci devine o fiinţă reflexivă, capabilă să-şi pună probleme. Ilie Moromete nu mai este obsedat de pământ ci obsedat de idei. El este un ţăran filosof. Propoziţia lui G. Călinescu “Ţăranul şi Kant îşi pun aceleaşi probleme”pare a ilustra cel mai bine fizionomia personajului.
Ilie Moromete nu este un om al satului, al acţiunii, al faptei. Atitudinea în care se complace cel mai mult este pasivitatea. În această atitudine contemplativă îl găsim chiar de la începutul romanului. Pentru Morormete munca nu mai constituie o plăcere. El a înlocuit această ocupație cu plăcerea contemplaţiei.
O altă caracteristică a lui Moromete o formează discuţiile. Acceptarea dialogului, a dreptului la replică este o caracteristică a ţăranilor lui Preda. Inteligenţi, ageri la minte, ţăranii lui Preda sunt slobozi la gură, folosesc un limbaj natural şi pitoresc.
O altă trăsătură caracteristică a lui Ilie Moromete o constituie pasiunea pentru politică. Pornindu-se,
probabil, de la faptul că pasiunea de a comenta politica era una din îndeletnicirile de bază în patria lui Aristotel (Grecia), printr-o fină asociaţie critică, poiana lui Iocan a fost comparată cu o agora
a lumii antice (Al. Paleologu, “Simţul practic”). Poiana lui Iocan este un fel de“universitate rurală” (Eugen Simion) în care se desfăşoară o veritabilă competiție a inteligenţei. Moromete şi Cocoşilă sunt protegonişti ai dezbaterilor din poiană. Însă Moromete rămâne marele interpret al evenimentelor
politice. Aceasta se observă, mai ales, din lectura ziarului care-i revine, de regulă,lectură întreruptă de pauza semnificative, de mirări şi sublinieri ironice, de explicarea unor cuvinte neologice care scapă înţelegerii ţăranilor, pe care le tălmăceşte într-un stil propriu şi original.
O altă trăsătură caracteristică a lui Ilie Moromete o formează ironia, arma predilectă a personajului. Ironia lui Ilie Moromete explică întregul mecanism al disimulării. Personajul lui M. Preda afişează ignoranţa. Ca şi eroii lui Creangă, personajul ştie să facăpe”prostul”. E de ajuns o simplă ridicare din umeri însoţită de o mirare nu mai puţin semnificativă şi personajul îşi intră numaidecât în rol.
Ilie Moromete joacă cu dezinvoltură comedia naivităţii. El este, de fapt, un mare actor. El îşi ascunde în permanență gândurile. Modul lui de exprimare nu este niciodată direct. Întotdeauna eroul o ia pe căi ocolite în relevarea adevărului. Un exemplu magistral de comedie a naivităţii pe care o joacă eroul, îl constituie dialogul cu vecinul său, Tudor Bălosu, de la începutul romanului, în care acesta îi propune lui Moromete să-I vândă salcâmul. Moromete nu zice nimic, se uită pe cer şi spune:”cred că la noapte o să plouă”, adică anul acesta va fi recoltă bogată nefiind forţat să vândă arborele. De un comic la fel de savuros este scena cu “foncirea”. Când agentul fiscal se află în curte, Moromete trece pe lângă el, se face că nu-l observă, se adresează Catrinei să ia secerile, apoi îl strigă pe Paraschiv, deşi ştia că că nu e acasă, după care se întoarce dintr-odată spre agent şi îi spune: ”N-am!”... îi cere o ţigară agentului şi o aprinde şi, după îndelungi parlamentări, scoate din buzunar nişte hârtii mototolite şi achită numai o parte din sumă spre exasperarea agentului.
Dincolo de notele de ironie şi umor, Ilie Moromete îşi păstrează o anumită ingenuitateşi candoare. Personajul are un farmec irezistibil. Ilie Moromete este un personaj clasic, monumental care, înainte de a deveni nemuritor prin opera lui M. Preda, a fost imortalizat prin chipul său de humă arsă, modelat de unul din consătenii săi Din Vasilescu. Chipul său a fos aşezat pe poliţa fierăriei lui Iocan de pe care continuă să ne privească din eternitate, într-o atitudine caracteristică de filosof însingurat: ”Era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era singur fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi …fără parlament”.
Marin Preda ne-a dat prin “Moromeţii” o monografie a satului românesc interbelic în care se consumă drama iluziei menţinerii independenţei ţăranului prin mica proprietate agrară dar şi drama paternităţii şi a destrămării familiei sub presiunea timpului istoric, una din marile capodopere ale literaturii române, cu valoare universală şi un personaj exemplar, nemuritor de o extraordinară vigoare artistică.
3.3. DRAMATURGIA MODERNĂ - MARIN SORESCU
Alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu este unul dintre cei mai reprezentativi , interesanți și originali poeți ai direcției neomoderniste, a cărui poezie este cunoscută peste hotarele țării, fiind tradusă
în numeroase limbi străine.Dintre volumele cele mai importante menționăm:„Poeme”(1965),„Moartea ceasului”(1966), „Suflete, bun la toate”(1972), „Descântoteca”(1976),„La lilieci”(1972-1988), „Poezii cenzurate”(1991).Debutând cu volumul de parodii „Singur printre poeți”(1963), Marin Sorescu dovedește un pronunțat spirit critic și polemic. Poetul încearcă să se delimiteze de linia tradițională, adoptând o atitudine critică, ironică. Descompunând mecanismul poeziei tradiționale, Marin Sorescu îi persiflează procedeele.El încearcă să creeze un nou gen de poezie, la antipodul poeziei tradiționale, în care poezia rezultă tocmai din negația ei. Poetica lui Marin Sorescu ar putea fi definită ca o „poetică a antipoeticului”. În acest sens, s-a vorbit de antilirismul lui M. Sorescu.
Ceea ce caracterizează poezia lui Marin Sorescu este epicizarea discursului liric,cultivarea anecdoticului și a umorului.Poezia sa este, în același timp,și o poezie teatrală care presupune regizarea unui spectacol, poemele sale fiind, în esență, mici scenete dramatice.Poezia sa este o poezie ludică care descinde, în poezia românească,din Ion Minulescu și George Topârceanu, atitudinea ironică jucând un rol important ca și la cei doi poeți amintiți, cu deosebirea că Marin Sorescu este un poet antiretoric, cu un debit verbal mult mai redus.Cu alte cuvinte, o poezie într-un limbaj simplu și concis.
În afară de creația poetică, Marin Sorescu s-a impus ca unul dintre cei mai reprezentativi dramaturgi moderni. Piesele sale cele mai importante, Iona, Paracliserul și Matca se înscriu în formula teatrului poetic și parabolic, autorul primind sugestii valoroase din literatura absurdului și a existențialismului , cu ecouri din Eugen Ionesco și Samuel Beckett. Marin Soresu este, de asemenea, autor de teatru
istoric, piesele sale,„Răceala” și „A treia țeapă”, ocupându-se de domnia lui Vlad Țepeș, se impun printr-o viziune originală asupra istoriei.
Piesa „Iona”, alături de piesele „Paracliserul” și „Matca”, alcătuiește trilogia dramatică „Setea muntelui de sare.”.Autorul folosește tehnica monologului dialogat prin care sunt puse în evidență idei
privind existența umană. Însuși autorul mărturisea că Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și în fața morții. Piesa are ca punct de plecare mitul biblic al lui Iona, însărcinat să propovăduiască cuvântul Domnului, în Cetatea Ninive. Iona primește misiunea, însă se răzgândește și fuge cu o corabie.
Dumnezeu îl pedepsește, trimițând un vânt puternic. Corăbierii îl bănuiesc pe Iona că a stârnit mânia lui Dumnezeu și-l aruncă în mare. E înghițit de un pește uriaș.După trei zile de pocăință este aruncat pe uscat. Eroul lui Marin Sorescu se deosebește de eroul biblic prin faptul că acesta nu săvârșește niciun păcat. El se află de la început în burta peștelui.
Tema piesei reprezintă stigătul omului însingurat în încercarea de a-și regăsi identitatea și de a-și asuma propriul destin.
Din punct de vedere structural, piesa e alcătuită din patru tablouri.
În tabloul I, Iona este pescar și stă în fața întinderii de apă care semnifică libertatea, aspirația. Este un pescar ghinionist care vrea să prindăpeștele cel mare însă prinde numai pești mici. De aceea își ia cu el un acvariu pentru a pescui peștii care au mai fost prinși o dată. Marea e plină de nade frumos colorate , care sugerează capcanele vieții atrăgătoare și , printre care noi, oamenii, înotăm. Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghițit de un pește uriaș.
Tabloul II se petrece în interiorul Peștelui I.Este un lung monolog dialogat al eroului, cu puternice accente filosofice, cum ar fi:de ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții? De ce oamenii
își pierd timpul cu lucruri inutile după moarte? Iona găsește un cuțit și observă lipsa de prudență a chitului și recomandă că ar trebui să se pună un grătar la intrarea în suflet. Ceea ce înseamnă că ar trebui făcută o selecție lucidă a lucrurilor în viață. În finalul tabloului , Iona devine un visător și
ar dori să construiascăo bancă de lemn în mijlocul mării, pe care să se odihnească pescărușii și vântul. Imaginea poate fi comparată cu cea a unui „ lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”
Tabloul III se desfășoară în interiorul Peștelui II care înghițise Peștele I și în care se află o moară de vânt, simbol al zădărniciei. Iona meditează la condiția omului în lume. Își fac apariția Pescarul I și Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate pe care o cară fără oprire, simbolizând oamenii care-și duc povara dată de destin. Dar nici nu se frământă pentru a găsi soluții. Devine pentru o clipă încrezător și se închipuie unghia lui Dumnezeu cu care spintecă burta peștelui. Iona adresează o scrisoare
mamei sale rugând-o să-l mai nască o dată, deoarece mereu ne scapă ceva esențial în viață.
Tabloul IV îl prezintă pe Iona în gura ultimului pește spintecat, contemplând nisipul. Dar nu e fericit pentru că fericirea nu vine niciodatăatunci când trebuie. Își strigă semenii și apar din nou cei doi Pescari cu bârnele în spate, întrebându-se de ce întâlnește mereu aceiași oameni. Orizontul lui Iona se reduce la o burtă de pește, apoi alte burți, ca niște geamuri puse unul lângă altul. Meditând asupra relației dintre om și divinitate, Iona nu are nicio speranță de salvare. Drama lui Iona este cea a omului care-și duce existența apăsătoare, sufocantădin care nu mai poate evada. Odată ce te-ai născut nu mai poți ieși din nimic. În naivitatea lui , Iona voise să-și depășească condiția, aspirând la o existență superioară. Singura soluție este cea a spintecării propriei burți care semnificăevadarea din propriul destin, privit ca o captivitate. Replica cu care se încheie „E greu să fii singur”semnifică regăsirea sinelui, ca unicul mod de salvare. Cu alte cuvinte, libertatea trebuie găsită în noi, și nu în afară.
CAP. IV
MODELE DE SUBIECTE REZOLVATE PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREAT
VARIANTA 1
Scrie un eseu de 2-3 pagini, despre raportul dintre realitate și ficțiune ilustrat într-un text narativ studiat, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmație:„Ficțiunea nu este viața trăită, ci altă viață, inventată cu materialele oferite de prima și fără de care viața adevărată ar fi mai sordidă și mai sărăcăcioasă decât este”( Mario Vargas Llosa, „Scrisori către un tânăr romancier”).
Consider că Mario Vargas Liosa are dreptate atunci când susține căficțiunea este o altă viață imaginată cu lucruri preluate din viața reală. Fărăficțiune viața adevărată ar fi mai dezgustătoare și mai săracă decât este.
Fără îndoială, artistul are permanent în vedere raportul dintre realitateși ficțiune. Opera literară este totdeauna inspirată de o anumită realitate, de ceea ce există independent de conștiința artistului. Dar
opera literară nu preia cu exactitate și precizie realitatea, ci o transfigurează, trecând-o prin sensibilitatea scriitorului. După cum lumina, trecând printr-o prismă, se descompune în culorile ei componente, oferind miracolul spectrului, tot așa aspectul din realitate este receptat și
recreat de personalitatea artistului, dobândind o formă nouă. Aici intervine ficțiunea, creația
imaginației, prin care scriitorul transformă realitatea din care s-a inspirat. Din variatele aspecte ale realității, scriitorul le selectează, în opera literară, pe cele mai semnificative, pentru mesajul pe
care îl transmite. Opera de artă nu este o copie a realității, ci este verosimilă. Important nu este dacă
situația prezentată în operă a existat cu adevărat, ci dacă ea ar fi putut să existe.
Astfel, din multitudinea situațiilor dramatice care au loc în viața rurală,Liviu Rebreanu se oprește, în
„Ion”,asupra dramei căsniciei țărănești, care este o dramă socială determinată de tirania pământului.
Pământul este văzut ca o forță tainică, misterioasă,dominatoare care provoacă adevărate drame sufletești. Dragostea țăranului pentru pământ este expresia instinctului de posesiune, de acaparare. Ion este una din victimele dorinței de a avea pământ cu orice preț. Crearea acestui personaj este rezultatul unui proces artistic de particularizare și esențializare a tragediei determinată de dorința de a avea
pământ.
În creațiile epice și dramatice, realitatea pătrunde, în cea mai mare măsură, prin personaj. Acestă idee este subliniată de Liviu Rebreanu, care scria: „Pentru mine arta – zic „artă” și mă gândesc mereu numai la literatură –înseamnă creația de oameni și de viață.”
Rebreanu se remarcă, în acest roman, prin zugrăvirea sufletelor simple, a naturilor instinctuale, dar cu izbucniri violente, aproape fioroase. Țăranii lui Rebreanu sunt instinctuali, fără probleme de conștiință. Scriitorul se oprește , mai mult, asupra automatismelor vieții țărănești.
Romanul începe și se termină, în chip simbolic, cu descrierea drumului care intră și iese din Pripas, sat din ținutul Năsăudului. Descrierea acestui drum are o mare importanță în economia romanului.
Prin descrierea acestui drum, Rebreanu creează, de la început, impresia de obiectivitate deplină a faptelor narate. În altă ordine de idei, drumul acesta reprezintă o poartă prin care scriitorul ne introduce în roman. Drumul face legătura dintre lumea reală și lumea imaginară. Acest drum ne ajută la clarificarea raportului dintre ficțiune și realitate, în romanul lui Liviu Rebreanu. Deși pornește de la unele fapte reale, Rebreanu este un scriitor de imaginație. Drumul acesta este un drum real, care există în realitate, iar satul Pripas nu este altul decât satul Prislop, satul natal al scriitorului, care apare în roman cu un nume ușor schimbat. De asemenea, unele fapte din roman s-au petrecut în realitate, altele sunt inventate. La fel se întâmplă și cu unele personaje. Ele au existat în realitate, dar scriitorul le-a creat un alt destin. Rebreanu selectează aspectele tipice ale vieții satului. Pornind de la date
reale, scriitorul a creat o lume imaginară, însă la fel de plauzibilă ca cea reală. Scriitorul este un Demiurg, un creator de lumi posibile și ambiția lui cea mai mare este de a concura realitatea.Scriitorul nu ne lasă nicio clipă îndoiala asupra faptului că drama la care am asistat nu este reală. Prin descrierea, din finalul romanului, a drumului parcurs în sens invers, Rebreanu sugerează ideea că această dramă nu schimbă cu nimic ordinea normală a vieții , ea continuându-și cursul mai departe.
Pe de altă parte, „Ion” ca roman realist, abordează personajul sub aspect tipic, adică oprindu-se asupra trăsăturilor comune, generale și esențiale, pentru o întreagă categorie de oameni, pe care le individualizează într-un personaj. Astfel, în crearea unui erou, scriitorul se inspiră din personaje reale dar concentrează într-unul singur trăsăturile caracteristice ale mai multora. În acest sens, Ion este mai mult decât un personaj.El este ridicat la rangul simbolic de exponent al vieții rurale.Într-un fel sau altul toți flăcăii din Pripas sunt varietăți de Ion. Ion se zbate între dragostea pentu Florica și dorința de a avea pământ. Deși o iubește pe Florica, o părăsește în favoarea Anei, pe care o lasă însărcinată, forțându-l astfel, pe Vasile Baciu, să-i dea fata. În cazul lui Ion își spune cuvântul instinctul de posesiune a pământului, în virtutea căruia acționează flăcăul. Drama Ion – Ana este drama căsniciei țărănești care se întemeiază pe interese economice. Bătută și de flăcău și de tată, Ana se sinucide. Ana este o victimă tragică a tiraniei pământului. Odată loturile obținute, flăcăul acționează acum
din „glasul iubirii”. Ana nu fusese pentru Ion decât un mijloc pentru atingerea scopurilor sale. Florica îi
satisface celălalt instinct, erotic. Ion se află prins, pe de o parte, între alternativa Ana-Florica, și pe de altă parte, între opoziția lui Vasile Baciu și adversiunea lui George. Dacă ar fi trecut cu bine și nu ar fi fost omorât de sapa rivalului său, Ion ar fi intrat în ordinea normală a vieții satului. Dar există în romanul lui Rebreanu un fel de fatalism care își pune amprenta asupra destinului eroului. El trebuie să plătească pentru moartea Anei de care se face vinovat. Dar, cu toate acestea, Rebreanu îl simpatizează pe Ion, în ciuda dorinței de obiectivitate pe care și-o impune.
Astfel, transfigurând realitatea prin ficțiune, scriitorul devine creatorul operei literare, care reprezintă o unitate indisolubilă între conținut și formă, cu un mesaj transmis prin cuvinte structurate într-un text cu valoare estetică.
De aceea cred că fără lumea fictivă pe care o creează artiștii, scriitorii, poeții, pictorii, muzicienii, în care fiecare adaugă minuni atinse de geniu, lucruri care nu se pot uita și care ne înfrumusețează existența, viața noastră ar fi mai săracă.
VARIANTA 2
Scrie un eseu de 2-3 pagini,în care să prezinți, comparativ, aceeași temă literară( de exemplu: istoria, familia, iubirea, banul etc.), tratată în două texte narative, ai căror autori să fie diferiți.
Tema reprezintă un aspect dintre cele mai generale ale realității surprins în opera literară.Dragostea, moartea, natura, lupta de eliberare națională și socială, geniul, destinul, războiul și altele sunt teme majore ale literaturii universale. Faptul că temele majore ale literaturii reflectă problemele cele mai profund și general umane înseamnă că în centrul creației literare se află omul. Aceeași temă este tratată diferit de scriitori în funcție de epoca și curentul literar în care se integrează, de gen și specie dar, în primul rând, de personalitatea acestuia. Urmărind comparativ aceeași temă literară, familia, tratată în romanele„Ion” și „Moromeții”, ai căror autori sunt Liviu Rebreanu și Marin Preda, vom observa acest lucru.
Tema romanului „Ion”(1920) o constituie drama căsniciei țărănești care este o dramă socială determinată de tirania pământului. Pământul devine o obsesie care încalcă sentimentele umane. Rebreanu se remarcă prin zugrăvirea sufletelor simple, instinctuale, însă, uneori, cu izbucniri fioroase și lipsite de probleme de conștiință. Inteligența se supune instinctului. Patimile se nasc din sărăcie, din nevoia de pământ. Neînțelegerile casnice pornesc de aici. Acesta e și cazul lui Ion în care este înrădăcinată mentalitatea țărănească conform căreia oamenii se pot numi oameni numai dacă au gospodărie întemeiată. Viața de familie nu se întemeiază pe sentimente de iubire, ci pe interese economice. Deși o iubește pe Florica, fată frumoasă, dar săracă, Ion se prinde în horă lângă Ana, fata bogată dar urâtă a lui Vasile Baciu. Are avantajul că fata îl place pe el și nu pe George, fiul unui bogătan după care ar vrea să o dea tatăl său. După horă, Ion o trage după el în șură pentru a-i șopti
vorbe de dragoste. Ana îl iubește sincer pe Ion căruia îi încredințează viața.Ion o cucerește pe Ana lăsând-o să creadă că ea l-a cucerit smulgându-l din brațele Floricăi. Ana îndură nenumărate bătăi și umilințe, fiind numai un mijloc prin care Ion își duce la împlinire planul. Scena tocmelii între Ion și Vasile Baciu în fața miresei însărcinate și neluate în seamă este cinică. Sufletul ei e dornic însă de iubire și așteaptă împlinirea visului. La nuntă, mirele își dă seama că Florica este femeia vieții lui. Nici nașterea copilului pe câmp nu îl determină pe Ion să-și schimbe atitudinea față de soția lui pe care nu o poate suferi. Lipsită de afecțiune, de dragoste, de ocrotire, înveninată de gelozie pentru că la nunta Floricăi cu George Ion o îmbrățișează pătimaș pe Florica, Ana se spânzură. George Călinescu afirma : „În societatea românească femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva prin feminitate.Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei, nu”( „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).
Până a intra în posesia pământului, Ion este împins să acționeze de „glasul pământului”. Fiind tânăr , eroul nu a traversat criza erotică ce e dominată de instinctul strămoșesc al foamei de pământ. Odată
loturile de pământ obținute, criza erotică își spune cuvântul, flăcăul acționând acum din „glasul inimii”. Ana nu fusese pentru flăcău decât un mijloc pentru atingerea scopului. Florica îi satisface celălalt instinct, erotic. Florica e în altă situație. Părăsită de Ion, de teama de a nu rămâne nemăritată, s-ar fi căsătorit cu oricine.De aceea, când George o pețise, se bucurase nespus. Se căsătorise cu George, fără să țină seama de pornirile inimii. Corespondentul ei , în plan erotic, este Ion.
Dacă ar fi trecut cu bine și de această etapă a vieții sale și nu ar fi fost omorât de sapa rivalului său, George, Ion ar fi intrat în ordinea normală a vieții rurale. Însă el trebuie să plătească pentru moartea Anei de care se face vinovat. Eroii sunt victime ale destinului, iar destinul este legat de tirania pământului.
Ca și romanul lui Rebreanu, romanul cel mai important al lui Marin Preda, „Moromeții”(1955, 1967), conține povestea unei familii de țărani din câmpia Dunării pândită de vicleniile istoriei, deoarece peste câțiva ani izbucnea cel de-al doilea război mondial, amenințând și viața oamenilor din Câmpia Dunării.
Proza lui Marin Preda se află în polemică cu întreaga literatură anterioară despre țărani. Optând, însă, pentru o metodă realistă nu a putut fi de acord cu viziunea lui Rebreanu asupra țăranului român.
Rebreanu pune accent pe aspectele tulburi, automatice ale vieții rurale, și nu pe probleme de conștiință. Nicio complicație psihologică și sentimentală nu întâlnim la eroul lui Rebreanu. E pentru prima oară când, în literatura română, țăranul nu e stăpânit de ideea de a avea pământ, ci de a-l păstra. Ilie Moromete are două loturi, al lui și al Catrinei,și o mulțime de copii care să muncească.Și, totuși, mica sa proprietate intră în declin pentru că nu prevăzuse disensiunile din interiorul familiei și nu înțelege pericolul datoriilor amânate.
Această deosebire dintre țăranii lui Rebreanu și țăranii lui Preda o explică Nicolae Manolescu în eseul „ Arca lui Noe” printr-un proces istoric care s-a înregistrat de la satul din „Ion” la satul din „Moromeții”. În aproximativ treizeci de ani, câți au trecut, s-au schimbat structurile economice și felul de a gândi al țăranilor. Relația omului cu pământul s-a desacralizat. Pământul nu mai este o obsesie.Munca nu mai constituie o plăcere în sine și, ca atare, țăranii își pierd vremea la taclale, contemplă cu nepăsare spectacolul lumii, uitând tot mai mult de grijile gospodărești.
Ilie Moromete reprezintă tipul țăranului tradițional, arhaic, apărător al valorilor stabilite prin tradițiile milenare ale satului. Concepția lui Moromete este profund patriarhală și se bazează pe autoritatea sa asupra membrilor familiei. Semnificativă este scena mesei țărănești, în care Moromete, ca un „pater familias” stă pe prag, tronând asupra tuturor. Aflăm de aici toate detaliile care ne interesează despre
familia Moromeților. Că în familie nu domnesc cele mai armonioase raporturi, dimpotrivă plutește în aer vrajba, ostilitatea. Că este o familie rezultată din două căsătorii ale tatălui. Copiii lui Moromete din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă și Achim, stau pe partea dinafara tindei „ ar fi gata în orice clipă să se
scoale de la masă și să plece afară”. De pe acum este sugerată destrămarea. Copiii din a doua căsătorie cu Catrina, Niculae, Ilinca și Tita, stau de partea cealaltă a mesei, din interior, apărați de mama lor. Iar Moromete , întruchipând însuși principiul autorității paterne absolute, ce nu trebuie să fie contrazis, veghează în liniște și calm asupra destinului acestei familii ca să nu se destrame.
Atmosfera este tensionată iar principalul conflict este între Catrina și cei trei frați vitregi care, deși fuseseră crescuți de aceasta, o urau, încurajați de sora lui Moromete, Guica, nemulțumită de această căsătorie. Băieții cei mari sunt înverșunați și împotriva surorilor vitrege, Ilinca și Tita, pentru că lor
li se făcea zestreși erau vesele și vioaie. Un alt conflict este între cei trei băieți și tatăl lor deoarece acesta nu face nimic și stă toată ziua iar pe ei scoală de dimineață să plece la muncă.
Destrămarea acestei familii de țărani începe tocmai prin încălcarea principiului autorității paterne care, în viziunea patriarhală, menține ordinea, liniștea și echilibrul familiei. Revolta fiilor, Paraschi, Nilă și Achim, împotriva tatălui, din finalul primului volum, care sparg lada de zestre, jefuiesc casa părintească și fără niciun respect pentru părintele lor, fug cu caii la București, desemnează destrămarea familiei Moromeților. Este nevoit să îi vândă lui Tudor Bălosu un lot de pământ și locul din spatele casei pentru a-și achita taxele și datoria la bancă. Prăbușirea gospodăriei sale se va petrece pentru că fiii îi ignoră planurile neexplicate și se simt animați de alte gânduri mai realiste. În momentul în care Paraschiv, Nilă și Achim vor avea puterea să se desprindă de sub influența tatălui, iluzia menținerii micii proprietăți
intră într-o stare de criză.
Mai sunt și alte scene antologice( tăierea salcâmului, secerișul, poiana lui Iocan), adevărate documente de viață țărănească, însă scriitorul nu a dorit să facă o etnografie. Forța romanului stă
în adâncimea psihologică.
Ca și Liviu Rebreanu, Marin Preda crede că forța literaturii, dincolo de formele de expresie, stă mai întâi prin ce spune și apoi prin cum spune. Grija lor este să fie exacți, refuzând meșteșugul stilistic.
Cuvintele au o valoare funcțională, ele trebuie doar săcomunice. Cea mai mare calitate a stilului ambilor scriitori este limpezimea. Puține romane ale literaturii române sunt întunecat- sumbre ca „Ion”. Prin impresia de solemnitate și masivitate pe care ne-o lasă „Ion” este un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreție liniștită”, după expresia lui George Călinescu.
VARIANTA 3
Scrie un eseu de 2-3 pagini în care să prezinți un personaj dintr-un text narativ studiat aparținând realismului pornind de la următoarea afirmație critică a lui Georg Lucaks: „ Categoria centrală,criteriul
fundamental al concepției literaturii realiste este tipul, mai precis acea sinteză specială atât în câmpul caracterelor, cât și în acel al situațiilor, unește organic genericul și individualul. Tipul devine tip, nu prin caracterul de medie și nici chiar prin caracterul său individual, oricât de aprofundat, cât mai curând prin faptul că în el confuzează și se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman și social esențiale unei perioade istorice.”
În creațiile epice și dramatice realitatea pătrunde, în cea mai mare parte, prin personaj. De-a lungul evoluției istorice a literaturii modalitatea de construire artistică apersonajului s-a nuanțat. Astfel, clasicismul prezintă caractere, romantismul personaje excepționale în împrejurări excepționale. Operele literare aparținând realismului abordează personajul sub aspectul lui tipic, prin tipologie înțelegând categorii umane tipice supuse unui proces de maximăgeneralitate și tipizare. Altfel spus, dacă în clasicism personajele sunt caractere construite pe baza unei singure trăsături dominante universale,
general valabile desprinse din istorie, în realism personajele devin tipuri istorice, „caractere tipice în împrejurări tipice.”Această idee este subliniată de Georg Lucaks care scria:„ Categoria centrală, criteriul fundamental al concepției literaturii realiste este tipul, mai precis acea sinteză specială atât în câmpul caracterelor, cât și în acel al situațiilor, unește organic genericul și individualul. Tipul devine tip, nu prin caracterul de medie și nici chiar prin caracterul său individual, oricât de aprofundat cât mai curând prin faptul că în el confuzează și se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman și social esențiale unei perioade istorice.”
Realismul este o modalitate de creație permanentă, de aceea putem vorbi de un realism permanent, de la operele antichității( epopeile homerice) până azi, în literatura actuală. Aspecte realiste se manifestă în litratura noastră de-a lungul timpului pentru ca, în operele unor scriitori din perioada interbelică, precum Liviu Rebreanu și George Călinescu, viziunea realistă să capete expresie în opere de mare valoare artistică.
Astfel „Enigma Otiliei”(1930) de George Călinescu se impune ca un roman realist obiectiv de tip balzacian prin temă( tema moștenirii), prin creația de tipuri umane ( avarul, parvenitul), prin plasarea personajelor în istorie, prin descrierea de interioare, arhitectură, atmosferă. Conform gândirii estetice a scriitorului, care pledează pentru „căutarea permanențelor în scopul de a atinge universalul”, personajele sunt concepute după o schemă, un canon. Altfel spus, personajele sunt conturate realist,
dominate de o singură trăsăturăfundamentală, devenind tipuri general-umane de circulație universală ( avarul, arivistul, baba absolută etc.). În acest sens, este semnificativă concepția scriitorului: „Psihologia unui individ n-a devenit artistic interesantă decât când a intrat într-un tip.”Modalitățile de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul fizic, caracterizarea prin fapte, gesturi, gânduri,
caracterizarea făcută de alte personaje și autocaracterizarea. Naratorul „omniscient” și „omniprezent” știe totul despre personajele sale și se află pretutindeni alături de ele.
Personajul central al romanului „Enigma Otiliei” spre care converg toate energiile, din motive diferite( Otilia și Felix, pentru că îl iubesc sincer, Pascalopol, pentru că îi este milă de el, clanul Tulea, pentru că îi vrea averea), este Costache Giurgiuveanu. Fără îndoială că el întruchipează trăsăturile clasice ale avarului care se întrepătrund, însă, cu duioșia paternă. El continuă seria tipologică de avari din literatura română și universală ( Hagi Tudose, Harpagon) însă , spre deosebire de aceștia, este mai uman, o iubește sincer pe Otilia, deși nu-i lasă decât o parte din averea promisă.
Cum s-a mai spus, descrierea minuțioasă a aspectului exterior al casei părăginite sugerează avariția personajului, imitații ieftine, geamuri acoperite cu hârtie pentru a imita vitraliile, zidăria crăpată și scorojită, ușa de lemn umflat și descleiat, nicio perdea la geamurile pline de praf. Pe de altă parte, naratorul îl descrie în momentul când Felix sosește seara în casa acestuia, coborând cu încetineală scara. Felix văzu un „omuleț subțire și puțin încovoiat”, capul era atins de o „calviție totală”,
fața spână, pătrată, buzele întoarse în afară și galbene de fumat, clipea rar și moale avea glasul răgușitși bâlbâit. Bătrânul are o comportare bizară, îi spune lui Felix că „aici nu stă nimeni”, fie din cauza senilității, fie de teamă, văzând în noul venit un posibil urmaș la averea sa . El reacționează ca unul căruia îi este permanent frică de ceva. De aceea vorbește rar, bâlbâindu-se, făcându-și din bâlbâială o ascunzătoare. Aflat la o vârstă înaintată, moș Costache manifestă diverse ticuri care îi dau
individualitate, își freacă mâinile cu „ un râs prostesc”, are un glas stins, răgușit, dar și duioșii paterne pentru„ fe-fetița” lui pe care o iubește sincer. „Moș Costache o sorbea umilit din ochi și râdea din toată ființa lui spână când fata îl prindea în brațele ei lungi”.
Avariția sa este o manie( mania de a ține banii), dar „o iubește mult pe Otilia și se gândește mereu la ea”, însă nu are puterea să se despartă fizic de banii săi pe care îi crede în siguranță sub saltea, la cap sau ascunși sub dușumea.
Conștient că sora lui, Aglae, nepoții, Aurica, Olimpia, Titi la care se adaugă Stănică Rațiu, ginerele Aglaei, vor să-l fure și să-i ia avera dorindu-i chiar și moartea, Costache Giurgiuveanu trăiește
drama neputinței proprii din cauza bătrâneții, dar și neînduplecat când e vorba de bani. Să-i asigure Otiliei viitorul este pentru el o datorie morală pentru că și-a însușit zestrea mamei sale fără acte dar amânătot timpul predarea banilor oferind numai o parte, restul intrând în posesia lui Stănică Rațiu. Altfel spus, el va ajunge victima propriei suspiciuni, fiind prădat de Stănică care îi grăbește moartea. Astfel, prin acest deznodământ viața lui Costache dobândește un înțeles tragic sau, cum observa Pompiliu Constantinescu, „sinistru”.
Dimpotrivă, Otilia vede în moș Costache „un om bun” care are , însă, ciudățeniile lui, e cam „avar” iar Pascalopol încearcă să-l convingă să rezolve situația Otiliei.
În altă ordine de idei, Călinescu se remarcă, prin acest personaj, prin analiza procesului de senilitate și decrepitudine. Pentru Călinescu, bătrânețea este privită ca un proces de senilitate și decrepitudine care se opune tinereții spirituale. Nimeni nu a analizat mai bine psihologia senilului în literatura
română decât George Călinescu.
În concluzie, reținem ideea foarte importantă că, în literatură, realismul a constituit dintotdeauna o orientare care pleacă de la realitate spre esență, de la aspectele particulare spre general. În ceea
ce privește personajul, acesta este abordat sub aspect „tipic” adică acea sinteză între general și particular, neinteresând atât caracterul individual al personajului oricât de aprofundat ar fi, cât mai ales faptul că în el se concentrază toate trăsăturile cele mai caracteristice din punct de vedere uman și social, specifice unei perioade istorice.
VARIANTA 4
Scrie pe foaia de examen răspunsul la fiecare dintre întrebările, cu privire la textul de mai jos:
„Acum eram în voia mai multor emoții: încântat de primirea ce mi se făcea, de peisagiul gol din față, de marea de alături. Eram intimidat de atâția oameni primindu-mă cu exclamații, cu toate că pe unii nici
nu-i cunoșteam. Ioana, abia sosită și ea la Cavarna, a și luat aerul provincial: arsă de soare, pe frunte cu câțiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în pantofi. Rochia și-a luat-o singură, fără gust, cu toate că a vrut să pară pretențioasă, parcă și-a luat modelul nu de la o mare croitoreasă unde se îmbracă de obicei, ci din vitrina prăvăliei principale din Cavarna. Câteva zorzoane inutile, și la
spate chiar un început de trenă. Totul nepotrivit pentru atmosfera rustică de acolo,și, de altfel, praful a
bătut stofa și a făcut garniturile și mai caraghioase. Dar această haină dădea un farmec nou Ioanei, o
arăta sinceră, îi bănuiam toate gândurile ei pentru mine, căci voise să fie elegantă ca să-mi placă, gânduri naive și delicioase de copilă zăpăcită,oricâte dezastre ar fi trecut peste dânsa, rămasă proaspătă orice ar fi învățat-o viața. O priveam acum cu dragoste, cu duioșie, milă, dar și cu reflecția: „Ce rochie urâtă! E Lipsită de logică după obicei, căci de atâtea ori a fost îmbrăcată cu gust”.
Aveam remușcări de gândul meu ascuns lângă fata care mă primea cu tot sufletul...E foarte frumoasă Ioana, dar numai când este fericită.Ochii îi scânteie, fața se luminează, emoția îi inundă toată ființa.
Oamenii au chipul frumos sau urât, indiferent de proporția perfectă, numai când oglindesc mistere venite din afund.Numai cei cari au suferit sunt frumoși...”
( Anton Holban- Ioana)
1. Menționează câte un sinonim pentru sensul din text al cuvintelor: rustic, farmec.
2. Precizează rolul expresiv al punctelor de suspensie din secvența: „Aveam remușcări de gândul meu ascuns lângă fata care mă primea cu tot sufletul...”
3. Scrie două expresii/ locuțiuni care conțin verbul „a bate”.
4. Identifică perspectiva narativă în fragmentul citat.
5. Transcrie o structură care conține o imagine vizuală.
6. Selectează două mărci ale subiectivității în fragmentul dat.
7. Explică semnificația a două figuri de stil diferite, identificate în fragmentul citat.
8. Comentează, în 3-5 rânduri, următoarea secvență: „Oamenii au chipul frumos sau urât, indiferent de proporția perfectă, numai când oglindesc mistere venite din afund.Numai cei cari au suferit sunt
frumoși...”
9. Ilustrează, în 4-6 rânduri, o trăsătură morală a personajului feminin, identificată în fragmentul citat.
REZOLVARE
1. Rustic=țărănesc, de țară
Farmec=frumusețe, vrajă
2. Din punct de vedera grafic, punctele de suspensie marchează o întrerupere în șirul vorbirii, iar în secvența citată exprimă sentimentul de regret pentru remușcările la gândul ascuns față de fata care
are cele mai sincere sentimente.
3. A-și bate joc de cineva, a-l bate soarele în cap, a bate din gură degeaba, îi bate inima de frică
4. Perspectiva narativă este subiectivă. Narațiunea se realizează din perspectiva unui narator-personaj care presupune relatarea la persoana întâi și o perspectivă subiectivă asupra evenimentelor narate pentru cănaratorul face parte din lumea fictivă pe care o expune.
5. „arsă de soare, pe frunte cu câțiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în pantofi.”
6. Caracterul de confesiune și formele pronominale și verbale de persoana I: mi, mă, mine, bănuiam, priveam.
7. Naratorul-personaj trăiește o multitudine de emoții redate prin intermediul enumerației: emoția primirii cu care este întâmpinat,emoția peisajului care i se deschide în fața ochilor și emoția peisajului marin( marea de alături). Dublul epitet postpus „gânduri naive și delicioase de copiliță zăpăcită” cu care
naratorul își înzestreză personajul feminin, denotă o latură a caracterului fetei, pe de o parte, lipsa de experiență și de prefecătorie, naturalețea și sinceritatea iar, pe de altă parte, caracterul încântător, fermecător.
8. Frumusețea chipului omenesc nu este o consecință a proporției perfecte.Numai viața interioară, profundă, trăită cu intensitate maximă și încărcată de mistere profunde, denotă un chip frumos sau un chip urât. Este vorba, cu alte cuvinte, de acea frumusețe morală ( interioară) care se opune frumuseții fizice(exterioare).Uneori numai suferința, durerea imprimă oamenilor un chip frumos.
9. Personajul feminin, Ioana, este o fată sinceră, naturală, spontană, într-un cuvânt încântătoare, învățată să treacă peste vicisitudinile vieții și să se bucure de lucrurile din viața ei, fără să-și pună însă
amprenta asupra caracterului eroinei, păstrându-l mai departe pur, nealterat.
VARIANTA 5
PROBA DE COMPETENȚĂ LINGVISTICĂ
Citește textul cu voce tare.
„ L-am văzut cum își curăța pomii din livadă, începu Ștefan cu un zâmbet misterios.Stam pe prispă și-l observam.Atunci l-am înțeles. M-am convins că munca lui e de o altă calitate decât muncile noastre. Eram pregătit, de altfel, pentru asta, continuă Ștefan după o pauză scurtă, pentru că ceva din beatitudinea asta o cunoșteam și eu , când pictam. Numai că, în cazul meu, nu era vorba de o muncă responsabilă, cu un obiect precis, ca în cazul lui. El își curăța pomii de omizi.Îl observam și-l simțeam cum era prezent în fiecare gest. În fața pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se revela în totalitatea lui.Nu era un simplu obiect, unul dintre o mie la fel cu el, așa cum ni se arată nouă, majorității oamenilor. Lui, pomul acela, pe care-l curăța, îi revela, în acel moment, Universul întreg. Îl vedea în totalitatea lui: cu rădăcinile lui, cu ramurile, cu frunzele și
paraziții lui...”
(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)
1. Formuleazărăspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situația de comunicare din textul dat:
a) Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?
b) Ce tip de text este acesta( narativ, descriptiv, informativ, epistolar, memorialistic, argumentativ)? Motivează-ți răspunsul.
c)Ce elemente de conținut importante( idei, argumente, fapte, opinii) identifici în textul dat?
2. Care este opinia ta despre atenția acordată gesturilor pe care le implică o anumită activitate?
Susține cu argumente opinia prezentată.
REZOLVARE
1. Autorul textului este Mircea Eliade pe care, întâmplător, l-am studiat la clasă, cu romanul experienței, „Maytreiy” și despre care știm că este unul dintre reprezentanții romanului modern, în literatura română.Textul citat se adresează cititorilor, în special celor interesați de literatură, deoarece este un fragment din opera literară „Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade. Este un text narativ în care naratorul care este și personaj, Ștefan, dorește să-l facă pe cititor sensibil la întâmplarea pe care o relatează: puternica impresie pe care o lasă activitatea de curățare a pomilor făcută de un prieten.
Atitudinea lui Ștefan față de activitatea la care asistă este de puternică admirație, convins că această activitate, aparent banală și ca oricare alta, capătă o cu totul altă dimensiune, la prietenul său.
În aceastăactivitate, personajul simte o mare plăcere pe care o cunoaște și Ștefan când pictează cu deosebirea însă că, în cazul curățării pomilor, personajul își asumă o anumită responsabilitate față de pomii pe care îi curăță de omizi. El trăiește plenar, cu toată ființa sa, cu fiecare gest făcut. Personajul ne relevă o anumită complexitate sufletească , și nu o ființă superficială, pentru că are dintr-o dată revelația întregului Univers, cu alte cuvinte, Macrocosmosul.
2. Sunt de părere că trebuie să acordăm atenție gesturilor pe care le implică orice activitate.Fără îndoială că existența noastră, în tumultul vieții accelerate, care caracterizează prezentul nostru, pierde
din vedere micile detalii, amănuntele, lucrurile simple care trebuie sau ar trebui să însoțească aproape orice activitate. Altfel spus, activitățile lipsite de atenția gesturilor mărunte nu înseamnă aproape nimic, devenind cu timpul simple automatisme. În concluzie, ar trebui să acordăm mai multă atenție gesturilor, detaliilor care însoțesc o activitate, oricare ar fi aceasta.
VARIANTA 6
PROBA DE COMPETENȚĂ LINGVISTICĂ
Citește textul cu voce tare.
„Cum e mai bine să fie lucrurile pe care le folosim: mari sau multe? Sau și mari și multe și scumpe, dacă se poate. Și viu colorate? Nu vi se întâmplă să vă uitați în jur în ultima vreme și să simțiți o atmosferă de bazar părăsit? Când umblați prin magazine, prin hypermarketuri nu vă lovește o revelație că sunt fie prea multe lucruri pe rafturi, fie inutil de multe în cărucior? De la portbagaj la dulapul
de haine și apoi la toate troacele sau accesoriile cu care se umplu până la sufocare casele de obicei, e un pas mental ușor de făcut. Nu cumva am mușcat prea cu pasiune și am rămas cu fălcile încleștate, ca un pittbul, în bunătățile cărora nu vrem să le mai dăm drumul, pe care vrem să le avem și să le păstrăm fără niciun fel de măsură sau rațiune?”
(Răzvan Exarhu, „Viața ca o magazie?”, în „Evenimentul zilei”, 20. 07. 2009)
1.Formulează răspunsuri la toate întrebările de mai jos, referitoare la situația de comunicare din textul
dat:
a. Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?
b.Ce tip de text este acesta ( narativ, descriptiv, informativ, epistolar, memorialistic, argumentativ)? Motivează-ți răspunsul.
c.Ce elemente de conținut importante (idei, argumente, fapte, opinii) identifici în textul dat?
2.Care este opinia ta despre importanța cumpărăturilor în ziua de azi? Susține cu argumente opinia
prezentată.
REZOLVARE
1.Textul dat apare în presă și anume în ziarul „Evenimentul zilei” din 20. 07. 2009 și se adresează, în special, cititorului de presă. Acest cititor nu trebuie să fie neapărat unul avizat într-un anumit domeniu de activitate, ci un cititor oarecare, pentru că textul se referă la un fapt care există în realitatea zilnică, și anume opinia sa personală despre lucrurile pe care le cumpărăm. Mărcile subiectivității sunt formele pronominale și verbale de persoana I și a II-a : vi, vă , umblați, folosim, vrem, să păstrăm, să avem precum și forme ale adresării directe prin intermediul construcțiilor interogative.
Textul este nonficțional.Limbajul gazetăresc apelează la folosirea unui vocabular bogat, prezența masivă a neologismelor( bazar, hypermarketuri, revelație, colorat, atmosferă,accesoriile), utilizarea unor procedee menite să stârnească curiozitatea cititorilor, precum utilizarea construcțiilor interogativ-retorice. Întregul text este aproape, de la un capăt la altul, o înlănțuire de propoziții retorice în care predomină repetiția.
2. În opinia mea, cumpărăturile sunt o necesitate a omului în viața cotidiană. Afirmația gazetarului conform căreia cumpărăturile se fac azi fără niciun fel de măsură sau rațiune mi se pare justă.
În primul rând, observăm că oamenii de cele mai multe ori nu țin cont de calitatea produselor,
ci de cantitate. Astfel, de cele mai multe ori cumpărăturile se fac fără discernământ, de la produse alimentare, haine până la cele mai neînsemnate obiecte care umplu casa devenită între timp
un adevărat bazar.
În plus, pot afirma, că a devenit o modă la poporul român ca în timpul marilor sărbători creștine, să se producă o adevărată febră a cumpărăturilor,de obicei produse alimentare. În ce mă privește, mi-aș dori să văd mai mulți oameni interesați și de alt gen de obiecte: album de artă, carte, tablou, obiect de artă.
În concluzie, pot afirma că dezaprob atitudinea unor oameni privind lucrurile achiziționate în mod excesiv. Astfel, ar trebui să ne călăuzim după expresia latină „est modus în rebus” („ există o măsură în
toate”).
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
AUXILIAR DIDACTIC PENTRU CLASELE A XII-A ȘI A XIII-A ZI ȘI FRECVENȚĂ REDUSĂ
2012
ARGUMENT
Prezenta lucrare este concepută ca un auxiliar didactic pentru profesorii de limba și literatura română. Totodată vine în sprijinul elevilor de liceu, în întâmpinarea nevoii de documentare și, nu în ultimul rând, de performanță în activitatea cadrelor didactice care lucrează cu elevii de liceu, în special de la clasele a XII-a și a XIII-a care susțin examenul de bacalaureat la limba și literatura română. Auxiliarul este structurat în patru capitole: Simbolismul românesc, Direcții și orientări în poezia interbelică, Perioada postbelică și Modele de subiecte rezolvate pentru examenul de bacalaureat la limba și literatura română. Sper ca acest auxiliar didactic să reprezinte un factor generator de satisfacții, atât pentru profesor cât și pentru elevi , aducător de lumină în sufletele celor dornici de cunoaștere. Mult succes!
Autoarea
CAP. I SIMBOLISMUL
Simbolismul a apărut pe plan universal la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie la adresa parnasianismului, naturalismului şi romantismului de tip retoric şi grandilocvent. Termenul de simbolism este folosit pentru prima dată de Jean Moréas în 1886 care este, totodată, şi primul teoretician al
simbolismului. Dintre reprezentanţii cei mai cunoscuţi pe plan universal: Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Mallarmé, Rollinat, Albert Samain, Jules Laforgue, Materlinck, Verhaeren, Rodenbach.
Simbolismul este expresia, în plan literar, a bergsonismului şi a wagnerismului. Filozofia lui Bergson, prin intuiţionismul ei, constituie un punct de plecare pentru tehnica sugestiei, pentru crearea stărilor sufletesti tulburi, vagi, nedefinite. Teoretician inegalabil al muzicii, Wagner este revendicat de simbolişti pentru ideile sale de sincretism al artelor şi pentru armonia imitativă, principiu preluat, de altfel, de instrumentalişti, în frunte cu René Ghil.
Trăsăturile esenţiale ale simbolismului:
Simbolul– Poezia simbolistă utilizează simbolul (termenul vine de la grecescul „symbolon” şi înseamnă semn de recunoaştere). Este un element de maximă concentrare şi generalizare a limbajului, un substituent. Simbolul e o prezenţă permanentă în literatură, nu reprezintă o descoperire a simboliştilor, dar ei sunt primii care i-au acordat o amploare, până la ei, nemaicunoscută.
Tehnica sugestiei – Poezia simbolistă are la bază tehnica sugestiei, ea îşi propune nu atât să evoce, cât să sugereze. Prin această tehnică, simboliştii creează stări sufleteşti vagi, tulburi, clarobscure.
Corespondenţele sau sinestezia – Prin corespondenţă se înţelege întrepătrunderea tuturor senzaţiilor
auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile. Sunt teoretizate de Baudelaire
în celebrul său sonet cu acelaşi titlu „Correspondences”: „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”.
Tot o formă de corespondenţă este audiţia colorată, teoretizată de Rimbaud, în celebrul său poem, „Vocale”, după care fiecărui sunet i-ar corespunde o culoare.
Muzicalitatea este un element definitoriu al poeziei simboliste. Pentru simbolişti, poezia este muzică. Verlaine spune: „muzica înainte de toate”. Nici muzicalitatea nu reprezintă o descoperire a simboliştilor, ci un element etern al poeziei, dar simboliştii pun cel mai mult accent pe muzicalitate.
Prozodia –Simboliştii renunţă cel mai adesea la tiparele prozodiei clasice şi teoretizează versul liber, cum este Gustav Kahn.
Teme şi motive simboliste:
Oraşul sodomic şi târgul de provincie sufocant;
Revolta socială – poezia simbolistăse constituie ca un proces antiburghez;
Natura este o stare de suflet ca şi tablourile impresioniştilor. Simboliştii nu cunosc nota de fior cosmic şi de panteism, de contopire deplină cu natura, ca romanticii. Ei sunt preocupaţi de stările dezagregante ale naturii, de aspectele ei dezolante: ploi interminabile, arşiţa caniculară.
Solitudinea – singurătatea însoţită de stări de spleen şi de melancolie;
Erotica simbolistă are o nuanţă intimistă și nu îşi găseşte corespondenţa, ca la romantici, în natură.
Orchestraţia muzicală – muzica simbolistă ne pune la dispoziţie o bogată gamă de instrumente: pianina, viola, vioara, fanfara.
În general, se poate spune că poezia simbolistă e un produs al citadinismului în literatură. Universul ei este complet citadin, parcurile, grădinile, statuile iau locul decorului natural şi bucolic.
SIMBOLISMUL ROMÂNESC
Simbolismul românesc nu este un produs al imitaţiei simbolismului francez. El a apărut în condiţii social-istorice diferite şi îşi păstrează notele lui proprii. La noi, simbolismul nu a apărut ca
o replică la adresa parnasianismului, ca în literatura franceză, ci ca o replică la „sămănătorism”.Aproape la toţi simboliştii români întâlnim note şi aspecte parnasiene.
Simbolismul românesc se desfăşoară pe o perioadă mai mare de timp (1880 -1920) şi cunoaşte mai multe etape distincte în evoluţia sa. O primă etapă o reprezintă contribuţia „Literatorului” (1880) şi a lui
Alexandru Macedonski, la dezvoltarea simbolismului românesc, Macedonski fiind teoreticianul şi mentorul poeziei simboliste la noi.
Un alt teoretician şi ideolog al simbolismului este E. Lovinescu a cărui„Istorie a literaturii române contemporane” e scrisă de pe poziţiile curentului respectiv şi în apărarea simbolismului. Adversar neînduplecat al lui Iorga şi al „sămănătorismului”, Lovinescu consideră „sămănătorismul – cimitir al poeziei româneşti”.
O altă etapă o reprezintă Ovid Densusianu şi grupul de la „Viaţa Nouă”(1905). Ovidiu Densusianu face un elogiu al vieţii citadine şi o apologie a muncitorului şi a progresului tehnic. Ultimul teoretician al simbolismului este N. Davidescu, poet el însuşi simbolist, şi care vede originea simbolismului românesc în muzicalitatea lirismului eminescian. Poeţii reprezentativi: Alexandru Macedonski. George Bacovia, Ion
Minulescu, Dumitru Anghel, Ştefan Petică.
1.1GEORGE BACOVIA
George Bacovia este cel mai profund şi mai original dintre toţi simboliştii români. Faţă de simbolismul
exterior, retoric şi grandilocvent al lui Minulescu, simbolismul bacovian esteun simbolism interiorizat, atingând zonele de profunzime, abisale ale fiinţei umane. Asupra poeziei bacoviene se resimte influenţa simboliştilor francezi.
Universul pluvial vine de la Rollinat şi Rodenbach, compasiunea pentru cei săraci şi umili de la Laforque. În poezia lui Bacovia întâlnim muzica verlainiană şi gustul pentru satanism şi spleenul lui Baudelaire. Atmosfera stranie şi terifiantă în poemul său vine din Edgar Poe. Bacovia reprezintă, în ciuda acestor influenţe, bine asimilate, un poet de valoare naţională şi universală, unul dintre marii noştri lirici. Se poate vorbi şi de influenţa eminescianismului la Bacovia, muzicalitatea versurilor sale vine de la romanţele eminesciene. Dar Bacovia este un poet care iese din cadrele simbolismului. Bacovia depăşeşte simbolismul în direcţia expresionismului prin trăirea existenţei, prin relaţiile
cu cosmicul şi cu stihialul pe care le stabileşte poezia sa. De asemenea, Bacovia poate fi considerat şi un precursor al literaturii absurdului, prin surprinderea fenomenelor de alienare, de disoluţie a eului, de depersonalizare aindividului, de dezagregare şi de degradare. Mai mult decât un simbolist, Bacovia e un poet uimitor de modern.
Există două poziţii diferite în privinţa poeziei lui Bacovia. Eugen Lovinescu, în „Istoria literaturii române contemporane”, consideră că nota definitorie a poeziei bacoviene este sinceritatea, că lirismul
este o „secreţie organică”, în cazul lui Bacovia. George Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, consideră, dimpotrivă, că nota definitorie a poeziei bacoviene o constituie artificiul, poza, afectarea, jocul cu măşti. Poezia lui Bacovia este un triumf al tehnicii şi al manierismului. Cele două poziţii nu sunt ireconciliabile. În poezia lui Bacovia întâlnim şi sinceritate şi artificiu şi trăire organică a lirismului şi poză şi afectare.
În poezia „Plumb”, plumbul apare ca simbol al cenuşiului, funeralului, al apăsării, viaţa privită ca o antecameră a morţii.
Poezia face parte din volumul de debut cu același nume(1916) și este alcătuită din două catrene.În fiecare dintre ele se repetă substantivul „plumb”de trei ori.
Tema poeziei o reprezintă condiția poetului într-o societate care nu-l înțelege.
Poezia este simbolistă prin limbaj și prin motive însă prin disoluția eului liric poezia are puncte comune cu expresionismul.
Cele două strofe ale poeziei corespund celor două planuri ale realității.Realitatea exterioară e sugerată de termenii cavou, sicriele coroanele, simboluri care-l determină la izolare:
„Dormeau adânc sicriele de plumb
Și flori de plumb, și funerar vestmânt
Stam singur în cavou... și era vânt...
Și scârțâiau coroanele de plumb.”
Și realitatea interioară, sugerată de termeni precum „amorul”, „flori”, „aripele” și care trimit la sentimentul iubirii invocat cu disperare de poet:
„Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig-
Stam singur lângă mort...Și era frig...
Și-i atârnau aripele de plumb.”
Strofa a doua debutează cu versul „Dormea întors amorul meu de plumb” în care cuvântul „întors” realizează misterul poeziei. Este vorba despre acea întoarcere cu fața spre apus despre care vorbește marele poet, Lucian Blaga, și care semnifică moartea. Aripile sunt de plumb și presupun o
cădere surdă și grea din care eul liric nu se mai poate înălța. Muzicalitatea versurilor este dată de folosirea verbelor la imperfect(dormeau, stam, atârnau), de tonurile închise din cuvintele vestmânt, vânt precum și de tonurile stridente din onomatopeele „scârțâiau” și „frig”.
În „Lacustră”, mai mult decât în oricare poezie a lui Bacovia, se poate vorbi de expresionism: apa reprezintă elementul stihial, iar plânsul materiei pe care îl ascultă poetul este un plâns cosmic. Întreaga
poezie e o imagine apocaliptică. Poetul ne duce cu gândul la epocile revolute ale diluviului şi ale locuinţelor lacustre. Senzaţiile cele mai importante sunt cele tactile, umiditatea, apăsarea, golul. Apa devine un element distructiv şi nu unul al fertilităţii, cum este închipuit în poetica elementelor.
CAP. II DIRECȚII ȘI ORIENTĂRI ÎN POEZIA INTERBELICĂ
Poezia a cunoscut, în perioada interbelică, mutații de-a dreptul spectaculoase, față de perioada de la începutul secolului. În această perioadă are loc un proces de înnoire structurală a lirismului, la
care a contribuit și marea efervescențăpublicistică, apariția unor reviste ca: „Sburătorul”, „Viața românească” și publicațiile de avangardă: „Punct”, „Integral”, „Unu” și altele.În aceastăperioadă există trei mișcări literare importante: modernismul, tradiționalismulși avangardismul, cărora li se
subsumează o serie de curente literare precum: ermetismul, expresionismul, suprarealismul și altele.
MODERNISMUL este o mișcare literară care a luat naștere în jurul revistei„Sburătorul”, apărută la București, între 1919-1922 și 1926-1927, sub conducerea lui Eugen Lovinescu, promotorul principal al
modernismului, la noi. Această mișcare se bazează pe teoria „sincronismului”, conform căreia literatura română trebuie să se sincronizeze cu marile literaturi occidentale, să țină pasul cu progresul literar al epocii pe plan universal. Dar„sincronismul” nu înseamnă imitație servilă, ploconire în fața valorilor
occidentale, ci asimilarea organică, după legi proprii, a cuceririlor estetice celor mai înaintate ale vremii.
Dintre poeții moderniști cei mai importanți, unii dintre ei promovați chiar de Lovinescu, menționăm pe: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Alexandru Philippide, Camil Petrescu. Curentul literar cel mai însemnat
care se circumscrie mișcării moderniste este ermetismul. Pe plan universal, reprezintă o prelungire a simbolismului. Reprezentantul cel mai de seamă al ermetismului este Ion Barbu. Pe plan universal este Mallarmé. Poezia ermetică presupune o încifrare a limbajului liric, o încifrare voită încât sensurile ascunse ale poeziei să nu transpară de la prima vedere. Este o poezie dificilă care presupune o pregătire specială și un grad înalt de rafinament din partea lectorului. G. Călinescu distinge două feluri de ermetism: un ermetism de substanță, de conținut, care constă într-o instruire prin simboluri, și un ermetism filologic, de suprafață, care se manifestă numai la nivelul expresiei, poezia devenind o criptogramă. În afară de acestea, mai există și pseudoermetism, un fals ermetism, practicat de
epigonii lui Ion Barbu.
TRADIȚIONALISMUL este mișcarea literară care a apărut ca o replică la modernism și reprezintă o reluare, în plan superior, a poeziei „sămănătoriste”,de inspirație autohtonă. Tradiționaliștii preiau temele
„sămănătoriste” și le tratează cu tehnica simbolistă. Cu alte cuvinte, tehnica simbolistă este aplicată pe un material rural. Poeții tradiționaliști înlocuiesc decorul citadin cu cel rural, parcurile cu pădurile, fântânile arteziene cu bălțile, poezia orașului cu poezia câmpenească. Poeții tradiționaliști cei mai
importanți: Ion Pillat, Zaharia Stancu, Vasile Voiculescu, Aron Cotruș.
Un curent liric subsumat tradiționalismului este expresionismul, apărut în lirica germană la începutul secolului al XX-lea și reprezentat de Georg Trakl și Rainer Maria Rilke. În literatura română, este Lucian Blaga. Poezia expresionistă reprezintă un strigăt de protest împotriva civilizației moderne, a
tehnicismului și mașinismului, propovăduind o nouă întorcere la natură.
O variantă a tradiționalismului o constituie, în perioada interbelică, ortodoxismul, curent cu implicații religioase, mistice, care a apărut în jurul revistei „Gândirea” condusă din 1922 de către Nichifor
Crainic. Deși la „Gândirea” au colaborat mari poeți, precum: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, aceștia nu s-au lăsat contaminați de ideologia gândiristă, poezia lor menținându-se în cadrul unui tradiționalism ponderat.
AVANGARDISMUL este o mișcare literară care își propune o înnoire radicală a mijloacelor de expresie, fiind un modernism excesiv, împins la extrem. Caracteristicile sale: radicalismul, fronda, nonconformismul. Poeții avangardiști au fost grupați în jurul revistelor: „Contimporanul”, „Punct”,„Unu”, „Integral” și altele.
Un curent care se subsumează este suprarealismul, de altfel, și cel mai important curent de avangardă care a și impus câteva valori autentice ale poeziei interbelice: Ilarie Voronca, Geo
Bogza, Sașa Pană, Gellu Naum, Virgil Teodorescu.
Inițiat pe plan european, de André Breton, suprarealismul se remarcă prin tehnica „dicteului automat”, care constă în asociații imprevizibile, neașteptate, menite a crea impresia spontană a unui
flux continu, dictat de adâncurile subconștientului. O caracteristică o constituie cultivarea imaginilor onirice, adâncirea în vis și pătrunderea, pe această cale, într-o suprarealitate, după acești poeți, mai autentică decât realitatea însăși. Suprarealiștii scriu o poezie în dezacord cu gramatica, nerespectând nicio regulă de punctuație.
Un alt curent avangardist este dadaismul, inițiat pe plan european, la Zürich, în Elveția, în 1916, de românul Tristan Tzara. Dadaismul cultivă hazardul pur, ajungând la cele mai năstrușnice
combinații de cuvinte. Caracteristicile sunt: incoerența, lipsa de logică, absurdul, umorul involuntar. Poezia lor este, mai mult, un experiment decât poezie adevărată,este, de fapt, o antipoezie. Alte curente avangardiste interbelice: constructivismul și integralismul. Mișcarea de avangardă nu a dat creatori mari în perioada interbelică. Ea așează poezia sub zodia experimentului ajungând, în mod paradoxal, la negația ei.
2.1. TUDOR ARGHEZI
Tudor Arghezi este cel mai mare poet român după Eminescu. El domină întreaga poezie românească posteminesciană. Majoritatea criticilor interbelici (E. Lovinescu, G. Călinescu, P. Constantinescu, V.
Streinu, Şerban Cioculescu, Mihai Ralea) a salutat valoarea de excepţie a poeziei argheziene, fenomenul arghezian.
Arghezi a revoluţionat poezia românească de până la el. Afirmaţia lui Mihai Ralea după care, într-un fel s-a scris in poezia românească până la el şi în cu totul alt fel după el, este profund adevarată.
Revoluţia întreprinsă de Arghezi se manifestă, în primul rând, pe planul expresiei, atât în domeniul vocabularului, cât şi în cel al sintaxei. Ea se realizează printr-o mare inventivitate verbală şi prin descoperirea de noi raporturi sintactice. Arghezi a schimbat tiparele prozodice ale poeziei clasice. Forţa verbului arghezian n-a fost egalată de nimeni, până în prezent. Geniul poetului stă în asociaţiile surprinzătoare, neaşteptate de cuvinte. El este autorul celor mai spectaculoase mariaje de cuvinte din
literatura română. El a lărgit sfera vocabularului poetic, anexând poeziei până şi cuvintele aşa-zise „nepoetice”.Arghezi este marele magician al verbului în poezia românească. Arta sa poeticăo constituie poezia „Testament” în care, sub influenţa poetului francez Baudelaire, profesează o „estetică a urâtului”.
Opera poetică a lui Arghezi este cea mai vastă din poezia românească dar, pe lângă marea ei vastitate, opera poetică se remarcă printr-o extraordinară varietate de teme și procedee artistice.
ASPECTE ALE POEZIEI ARGHEZIENE
I.
Poezia filosofică reprezintă partea cea mai valoroasă a operei argheziene. O întâlnim de la volumul de debut, „Cuvinte potrivite” (1927), şi până la ultimele sale volume: „Poeme noi”, „Frunze”, „Cadenţe”, „Silabe”, „Ritmuri”, „Noaptea”, „Frunzele tale”.
Cele mai cunoscute poezii filosofice sunt „Psalmii”.Meditaţia filosofică îmbracă, la Arghezi, forma psalmilor. Psalmii reprezintă o poezie de cunoaştere filosofică în care Arghezi se zbate permanent
între certitudine şi incertitudine.
II.
Poezia erotică este o altă dimensiune a operei argheziene. Arghezi este un mare poet erotic, de mari resurse şi disponibilităţi, printre cei mai mari din literatura română şi universală. Arghezi cântă erosul în toate ipostazele lui, de la cele mai spirituale, până la cele mai senzuale. Zbaterea dintre senzualitate şi
idealitate formează drama erotică a lui Arghezi. Arghezi aspiră permanent spre un eros absolut. În
„Psalmul de taină”, care este un elogiu de o mare frumuseţe al feminităţii, tonul este acela din „Cântarea Cântărilor”:
O, tu aceea de-altădată,ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea și-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspândită-n mineca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă,înfiptă-n trunchiul meu: săcure.
În “Lingoare” apare motivul “Sburătorului”.
III.
Poezia socială o întâlnim de la volumul “Flori de mucigai” până la “1907” şi “Cântare omului”. Sensul polemic şi social al volumului “Flori de mucigai” (1931) este evident încă de la titlu care este o
parafrază a “Florilor răului” ale lui Baudelaire. Arghezi porneşte de la ideea recuperării valorilor morale din zonele cele mai compromise ale societăţii, la periferia socială, în lumea declasaţilor, a hoţilor, puşcăriaşilor, prostituatelor, aflaţi în conflict cu societatea burgheză.
Volumul “1907 – Peisaje” se constituie în epopeea răscoalelor ţărăneşti din 1907, folosind un limbaj aspru, un lexic abrupt şi colţuros, un stil oral presărat cu numeroase expresii populare.
IV.
Poezia ludică este o poezie a jocului. Ea apare în volumele “Buruieni”, “Mărţişoare”,“Cartea cu jucării”, “Ce-ai cu mine, vântule?”. În acest sector al liricii sale, Arghezi apare în postura de “poeta ludens”, Demiurg – copil. Aceastăpoezie se caracterizează prin tehnica miniaturalului.
V.
Poezia invectivei sau poezia imprecaţiei pamfletare îl pune in evidenţă pe Arghezi – pamfletarul. O capodoperă a invectivei româneşti o constituie“Blestemele”.
“TESTAMENT” – de Tudor Arghezi
Conceptia despre poezie a lui T. Arghezi este expusă în “Testament”, poezie ce prefaţează volumul ”Cuvinte potrivite”. “Testament” este o ars poetica şi cuprinde o profesiune de credinţă, crezul
poetic al scriitorului şi, totodată,un program estetic pe care şi l-a propus să-l urmeze. Poetul şi-a conceput această artă poetică sub forma unui testament. Testamentul lui Arghezi este de natură spirituală. Ceea ce lasă poetul drept moştenire urmaşilor nu este un bun material, ci un bun spiritual: “un nume adunat pe-o carte”. Ideea principalăcare structurează întregul poem este aceea a
succesiunii între generaţii şi a comuniunii cu strămoşii. Poemul debutează cu o imagine istorică şi filogenetică, adică a evoluţiei istorice şi, totodată, a procesului evolutiv de la strămoşi la urmaşi. Istoria este zbuciumată şi nemiloasă, iar strămoşii eu avut de înfruntat şiruri de suferinţe şi de
umilinţe, istoria punându-le în cale tot felul de obstacole. Efortul încrâncenat al strămoşilor în luptă cu istoria şi cu natura este sintetizat în versurile:
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci.
În această evoluţie în spirală cartea lăsată drept moştenire reprezintă o treaptă. Nu este o carte oarecare, ci o carte de căpătâi. Este un “hrisov”care certifică dreptul de a trăi liberi ai urmaşilor.
Saltul care s-a produs de la strămoşi la poet este un salt calitativ care marchează trecerea de la munca fizică la munca intelectuală. Dar acest salt calitativ n-ar fi fost posibil fără munca trudnică a strămoşilor. Ca să apară creaţia a fost nevoie, mai întâi ,de sudoarea înaintaşilor:
Ca să schimbăm acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii au adunat printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Munca creatorului care trudeşte pe ogorul spiritului se aseamănă cu aceea a plugarului.
Concepţia lui Arghezi despre misiunea poeziei este o concepţie profund socială. Inspirată din viaţa celor umili, poezia este restituită acestora. Ea trebuie să exprime suferinţele si aspiraţiile înaintasilor:
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră.
Poezia trebuie să dea glas întregii dureri a unui neam de obidiţi și să se întoarcă împotriva asupritorilor:
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul ca un ţap înjunghiat.
Arta are funcţia vindicativă, răzbunătoare, în concepţia lui Arghezi. Este o artă care pedepseşte:
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte.
Poezia lui Arghezi nu este concepută pentru delectarea spiritelor superficiale.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Concepţia lui Arghezi despre poezie este o concepţie militantă, dar nu în misiunea socială a poeziei trebuie căutată noutatea artei poetice argheziene. Noutatea concepţiei argheziene stă, mai întâi, în problematica raportului dintre meşteşug şi inspiraţie, în creaţie. Titlul volumului “Cuvinte potrivite”este, în acest sens, semnificativ. Arghezi socoteşte poezia ca pe un produs, în primul rând, al meşteşugului şi, mai puţin, al inspiraţiei. Poetul trebuie săfie, după Arghezi, un meşteşugar a cărui artă stă în potrivirea, în împerecherea cuvintelor. Aceasta, însă, nu înseamnă că Arghezi neglijează rolul inspiraţiei. Inspiraţia se împleteşte cu meşteşugul după cum ne arată versurile:
Slova de foc şi slova făurită
Împerechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
O altă noutate pe care o aduce arta poetică argheziană este că Arghezi consideră poetul un alchimist al stărilor sufleteşti, preschimbându-le dintr-una în alta:
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Dar poetul nu este numai un alchimist al stărilor sufleteşti, ci şi un magician al versului. În acest sens, versurile – cheie ale “Testamentului”sunt:
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi și preţuri noi.
Prin aceste versuri, Arghezi profesează (susţine o concepţie) “estetica urâtului”, unică la noi prin care se distinge în întreaga poezie românească.Prin aceasta, Arghezi se înrudeşte în literatura universală cu
Baudelaire, cu volumul “Florile răului”, căruia îi corespunde volumul “Flori de mucigai” al lui Arghezi. Prin estetica urâtului Arghezi şi-a propus să lărgească sfera frumosului, convertind urâtul în frumos, transformând urâtul în categorie estetică. Arghezi reabilitează noţiunile compromise şi scoate de sub
interdicţie cuvintele considerate nepoetice de poetica tradiţională lărgind, în felul acesta, extrem de mult, sfera vocabularului poetic.
“Testamentul” arghezian aduce un timbru nou în poezia românească, un ton viguros cum nu mai fusese auzit până la el. Lexicul este dur, bolovănos, colţuros. Cuvintele capătă însuşiri aproape materiale. Universul tradiţional este reconstituit prin cuvinte vechi sau populare: hrisov,
vatră, sarică,plăvani. “Testamentul” arghezian este o artă poetică unică şi originală în poezia românească .
2.2. LUCIAN BLAGA
Celălalt mare poet din perioada interbelică după Tudor Arghezi este Lucian Blaga. Blaga manifestă o structură dubla, de poet şi de filosof în acelaşi timp. Blaga este unul dintre puţinii gânditori români care
au un sistem filosofic propriu şi care s-a materializat în cunoscuta sa “Trilogie” (a cunoaşterii, a culturii şi a valorilor). Este foarte greu de înţeles poezia lui Blaga în afara concepţiei sale filosofice. Blaga aşază în centrul sistemului său filosofic noţiunea de “mister”. După el există două feluri de cunoaştere:ştiinţifică (“paradisiacă”) şi poetică (“luciferică”). Cunoaşterea paradisiacă reduce misterul, iar cunoaşterea luciferică îl intensifică. Concepţia despre poezie a lui Blaga este expusă în arta sa poetică“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” care este o artă poetică comparabilăcu “Testamentul” arghezian. Estetica lui Blaga este o estetică a poteţării misterului şi se întemeiază pe revelaţie. “Corola de minuni a lumii” este o metaforă pentru misterele de nepătruns ale universului. Estetica potenţării misterului apare în versul – cheie care poate fi pus drept motto pentru întreaga creaţie blagiană: “eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Întregul poem este o succesiune de idei expuse printr-o succesiune de metafore, de aceea nu are un caracter strict conceptual, ci unul poetic, metaforic.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică realizată cu mijloacele artei expresioniste, curent literar în care este integrat L. Blaga. Poemul reprezintă o corelație între două
dimensiuni principale:dimensiunea cosmologică(corola de minuni) și dimensiunea noologică (lumina spirituală). Pronumele personal„Eu” semnifică pe poet, „lumina mea” semnifică gândirea poetică iar „lumina altora” semnifică gândirea logică. „Corola de minuni” este o metaforă pentru misterele universului iar enumerația „flori, ochi, buze, morminte” reprezintăînfățișări concrete ale misterelor.
Cunoașterea logică reduce misterul, în timp ce cunoașterea poetică sporește misterul.
Întreaga poezie poate fi redusă la două propoziții: „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.”Protejarea misterelor se face prin iubire.Pentru că, la Blaga, iubirea are nu numai funcție sentimentală, ci este și o cale de pătrundere în misterele lumii.Poezia lui Blaga este greu de înțeles în afara concepției sale filosofice și, în această privință, se aseamănă cu
Eminescu.
Spre deosebire de Arghezi, care foloseşte în “Testament” “metafore plasticizante”, Blaga întrebuinţează “metafore revelatorii”. Metaforele plasticizante se caracterizează printr-o mai mare
putere de plasticizare, au un grad mai ridicat de expresivitate. Metaforele revelatorii sunt mai abstracte, slujesc mai îndeaproape ideea, esenţele.
Poezia lui L. Blaga este o poezie filosofică, o poezie de cunoaştere, ca şi aceea a lui Arghezi. Blaga este un mare poet metafizic. O trăsătură esenţială a poeziei sale o constituie imagismul (beţia de
imagini). Eugen Lovinescu îl consideră pe Blaga drept cel mai original creator de imagini din literatura română.
Primele două volume ale lui Blaga, „Poemele luminii” şi „Paşii profetului”,se caracterizează printr-o savantă distribuţie a luminii, prin imagism violent, beţie de imagini, prin elanul vitalist şi printr-un profund sentiment panteistic, de contopire cu natura.
Odată cu volumul „În marea trecere” poezia câştigă în profunzime. Este volumul cel mai filozofic al lui Blaga. Poetul simte marile nelinişti existenţiale, marile angoase în faţa neantului. Imaginea
predilectă este aceea a unui paradis în destrămare.Aceeaşi poezie de factură filozofică o întâlnim şi în volumele „Lauda somnului” şi „La cumpăna apelor”.
Începând cu volumul „La curţile dorului”, Blaga valorifică la un nivel superior poezia populară. În general, în ultimele sale volume, poetul devine mai echilibrat, mai împăcat cu sine. Problematica
volumelor de tinereţe este reluată într-o tonalitate mai calmă, specifică vârstei de senectute. În aceste ultime volume Blaga a ridicat creaţia noastră populară la culmi nebănuite ca și Eminescu.
G. Călinescu caracteriza astfel poezia lui Blaga: „Ca să evoc universul poetic al d-lui Lucian Blaga, ar fi trebuit să aştept solstiţiul de vară, arşiţa caniculară pentru ca ierburile săardă şi pâraiele să sece; ar fi trebuit să-mi tai un fluier de soc şi să chem cu el răcoarea sălciilor, tilincile turmelor şi mugetul cirezilor; ar fi trebuit să mă culc în lanuri, să mă întind la umbra fagilor împreună cu Tityrus sau să pândesc printre aluni cum satiri ies din cânepă şi nimfele din scoarţa copacilor. Dacă am figura felul poeziei printr-o ordine de instrumente muzicale, am trece prin biblica orgă, serafica violă, miticul corn, idilicul cimpoi, academica harpă şi arcadicul flaut şi am încredinţa poetului, mai degrabă decât naiul şi fluierul, o trişcă de cucută ca să cânte cu ea o scurtă gamă agrestă. Căci, ca şi fluierele, tilincile, greierii şi lăcustele, D-l Blaga cântă în tonuri puţine şi subţiri şi numai între iarbă şi soare” (G. Călinescu, L. Blaga în „Gândirea”, nr. 2, 1928).
2.3. ION BARBU
După cum Lucian Blaga este un poet dublat de un filozof, Ion Barbu este un poet dublat de un matematician. Dacă concepţia despre poezie a lui Blaga derivă din sistemul lui filozofic, concepţia despre poezie a lui Ion Barbu provine din geometrie. Poetul însuşi vorbeşte despre interferenţele dintre poezie şi geometrie: „există, undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia”.Cele două domenii, în aparenţă atât de îndepărtate, se întrepătrund, în concepţia lui Ion Barbu. Pe aceste corespondenţe secrete se întemeiază concepţia sa despre poezie care este o concepţie geometrică. Şi geometria şi poezia operează cu simboluri. De aceea, Ion Barbu spune că înţelege prin poezie o „anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă”.
Matematicianul Dan Barbilian l-a influenţat în mod vizibil pe poetul Ion Barbu.
Poezia lui Ion Barbu reprezintă cel mai mare efort de concentrare a limbajului din literatura noastră. Multe dintre poeziile sale sunt pure raţionamente matematice, încifrate. Dificultatea stă în descifrarea lor.
Arta poetică a sa este „Joc secund”, artă poetică ce joacă rolul, în cuprinsul creaţiei barbiene, pe care îl joacă „Testamentul” şi „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, în cuprinsul celor doi mari poeţi.
Arta poetică barbiană profesează o estetică a esenţelor. „Joc secund” este o artă poetică ermetică, cel mai elocvent ermetism din literatura noastră.Poezia conţine semnificaţii ascunse care nu se lasă
descifrate la prima vedere. Ideea fundamentală este că poezia este ca un „joc secund” obţinut prin„oglindirea” (reflectarea) realităţii în spiritul nostru. Poezia este o imagine mai pură, o realitate mai sublimată, este lumea purificată, un act pur, de narcisism. Starea poetică barbiană este o stare de
intelectualitate. Prin Ion Barbu poezia românească atinge cea mai înaltă treaptă de rafinament şi revelaţie. Poezia barbiană cunoaşte trei etape: parnasiană, baladesc-orientală şi ermetică.
Ciclul parnasian cuprinde poemele din tinereţe. Tiparul este strict parnasian, însă fondul este frenetic, exaltat, dionisiac.
Ciclul baladesc-oriental cuprinde poeme de inspiraţie balcanică, dedicate Isarlâkului.
Isarlâkul este un simbol al orientalismului şi balcanismului nostru, o localitate imaginară ce nu trebuie căutată pe hartă şi care se deplasează mereu ca o altă Mekă a lui Macedonski. Acest ciclu se caracterizează prin pitoresc şi anecdotic iar prin aceasta Ion Barbu se înrudeşte cu Tudor Arghezi din „Flori de mucigai”.
Ciclul ermetic reprezintă ultima etapă a lirismului barbian şi cuprinde cele două forme de ermetism pe care le remarcă George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”: un ermetism de substanţă, ce constă într-o iniţiere prin simboluri (oul, nunta, melcul). Poeziile cele mai reprezentative pentru acest tip de ermetism sunt „Oul dogmatic”, „Uvedenrode”, „Ritmuri pentru nunţile necesare”şi capodopera lui Ion Barbu, „Riga Crypto şi lapona Enigel”, care este un„Luceafăr întors” , în care superioritatea de ordin spiritual aparţine feminităţii. Procedeul artistic din această baladă cultă este, ca şi în „Luceafărul”,alegoria simbolică.
Tehnica folosită este tehnica povestirii în ramă sau în sertare ca în ciclul de povești „O mie și una de nopți”. Prima poveste este cadrul celei de a doua. La o nuntă reală, la spartul nunții în cămară, unde
s-au adunat petrecăreții, se spune o poveste despre o altă nuntă imaginară. Atmosfera este de chef. Nuntașul cere menestrelului(cântăreț, trubadur) să zică o poveste pe care acesta a mai zis-o și altă dată, în ocazii similare. Zisă cu foc acum o vară,povestea va fi zisă stins, încetinel. E vorba despre povestea cu riga Crypto și lapona Enigel.
Poezia începe cu o formulă de basm:
„Des cercetat de pădureți
În pat de râu și-n humă unsă,
Împărățea peste bureți
Crai Crypto, inimă ascunsă.”
Riga Crypto este stăpânul unei lumi vegetale, nu e iubit și suferă de singurătate:
„Și răi ghioci și toporași
Din gropi ieșeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau și nărăvaș,
Că nu voia să înflorească.”
Enigel este o ființă mică, liniștită care semnifică superioritatea, echilibrul. Întâlnirea cu Crypto are loc în drumul ei spre sud, ce semnifică aspirația spre soare.
Întâi, craiul o îmbie pe fată oferindu-i lumea peste care domnește:
„-Enigel, Enigel,
Ți-am adus dulceață, iacă.
Uite fragi, ție dragi,
Ia-i și toarnă-i în puiacă.”
Refuzat de lapona Enigel, opțiunea lui merge până la sacrificiul suprem:
„-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te cu mine.”
Refuzat și a doua oară, Crypto îi vorbește fetei despre valorile majore ale lumii peste care stăpânește, adică somnul și uitarea, care lecuiesc ființa umană de zbuciumul lăuntric al căutării:
„-Să mă coc, Enigel,
Mult aș vrea, dar, vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart.E roșu, mare,
Pete are fel de fel.
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged și răcoare.”
În lunga călătorie spre sud, întâlnirea cu Crypto e o capcană pe care fata o ocolește cu luciditate. Cele două personaje sunt simboluri ale unui sistem în care contrariile se atrag, însă contactul e imposibil. Pentru Crypto, ieșirea din lumea lui înseamnă mutație dintr-un regn într-altul și, deci, moartea. Pentru Enigel, aspirația spre soare este o evoluție firească a ființei umane care încearcă să-și depășească condiția limitată și să aspire către absolut, ideal. Aspirând la iubire, Crypto intră în spațiul ucigător al soarelui și devine o ciupercă otrăvitoare.
„Dar soarele aprins inel,
Se oglindi adânc în el,
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.
Și sucul dulce înăcrește
Ascunsa-i inimă plesnește.
Spre zece vii peceți de semn,
Venin și roșu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem.
Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă.”
Numai în aparență drama este a lui Crypto, în realitate drama este și a lui Enigel, Crypto reprezentând tentația sau tot ce stingherește omul în aspirația lui spre absolut.Enigel își reprimă tentația și îl ucide pe Crypto.Îl deplânge apoi deplângând, în fond, natura duală a ființei umane , aflată permanent într-o veșnică oscilație între ideal și material, rațional și instinctual, viață și moarte.
Al doilea tip de ermetism pe care-l întâlnim la Ion Barbu este ermetismul filologic, ce constă în încifrarea expresiei, având drept scop ascunderea sensurilor esenţiale. În această categorie intră poemele din ciclul “Joc secund”. Superioară, din punct de vedere estetic, este prima formă de ermetism.
2.4. ALŢI POEŢI IMPORTANŢI
Alexandru Philippide, alături de Arghezi, Blaga şi Ion Barbu, unul dintre cei mai mari poeţi români care, prin volumele sale “Aur sterp” (1922), “Stânci fulgerate” (1930), “Visuri în vuietul vremii” (1939) şi “Monolog în Babilon”(1967) s-a făcut cunoscut ca un poet erudit, de o mare cultură clasică. Al. Prilippide este un poet clasic şi romantic totodată, în poezia sa se înfruntătendinţele clasice cu cele romantice, poetul ajungând, în cele din urmă, în special în ultimul său volum, “Monolog în Babilon”, la o sinteză de romantismşi clasicism, prin cultură. Titanismul este motivul principal al poeziei ce străbate întreaga operăpoetică, de la poemul “Izgonirea lui Prometeu” şi până la poemul “Monolog în Babilon”. Mitul prometeic, motiv de largă circulaţie în literatura universală,este tratat într-o manieră proprie şi originală în poemul “Izgonirea lui Prometeu” care este o capodoperă a literaturii noastre.
Ion Pillat este cel mai de seamă reprezentant al tradiţionalismului românesc, un pastelist şi un peisagist. Poezia sa este o reluare, pe un plan superior, a pastelurilor lui Alecsandri. Ion Pillat cultivă o poezie a roadelor, anotimpul său predilect fiind toamna. Volumul său cel mai reprezentativ este “Pe Argeş în sus” (1923). Lirismul său se distinge printr-o mare putere a evocării şi prin tehnica amintirii.
CAP. III PERIOADA POSTBELICĂ
3.1. POEZIA - NICHITA STĂNESCU
Dintre poeții care s-au impus în deceniul 1960-1970, Nichita Stănescu poate fi considerat poetul cel mai reprezentativ și cel mai valoros, al cărui discurs liric, extrem de original, a exercitat o mare
influență asupra generațiilor de poeți tineri.Poezia sa a fost tradusă în numeroase limbi străine, poetul având o deosebită circulație pe plan mondial.Dintre volumele cele mai cunoscute menționăm:„O viziune a sentimentelor”, „11 Elegii”, „Necuvintele”, „Noduri și semne”.
Nichita Stănescu este un poet interesant și original despre care s-a spus că a revoluționat limbajul poeziei.El a realizat o deschidere spre disciplinele exacte și a lărgit extrem de mult sfera vocabularuluui poetic prin cuvinte și noțiuni împrumutate din aceste discipline: matematică, fizică, chimie.
În linii mari , se poate spune că poezia lui Nichita Stănescu este o poezie filozofică, reflexivă, o poezie dificilă care se înscrie în tradiția ermetismului lui Ion Barbu.Prin N.Stănescu poezia atinge cel
mai înalt grad de abstractizare.Termeni și noțiuni dintre cei mai abstracți capătă însușiri aproape materiale.După Tudor Arghezi, N.Stănescu are cea mai mare capacitate de plasticizare a noțiunilor abstracte.Poetul pendulează permanent între registrul abstract și registrul concret.
Poetica lui N.Stănescu mai are însemnătate și pentru faptul de a fi teoretizat „necuvintele”, prin care trebuie să înțelegem identitatea dintre cuvinte și lucruri, dintre obiectele și noțiunile pe care le desemnează.
Nichita Stănescu este, totodată, creatorul celor mai originale metafore din poeziamodernă.Metaforele sunt produse cu ușurință, în serie, poezia sa remarcându-se printr-un metaforism neobișnuit.Nichita Stănescu rămâne cel mai interesant și mai original poet neomodernist.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor” care are ca temă preferată iubirea.Iubirea este , pentru poet, unicul mod de existență.Este considerată o capodoperă a liricii erotice românești, prin proiecția cosmică, originalitatea metaforelor și simetria compoziției.
Titlul poeziei conține o metaforă descifrată de poet prin care iubirea e văzută sub forma unui animal de pradă, agresiv,„leoaică tânără”.
Din punct de vedere structural, poezia conține trei catrene și care corespund celor trei secvențe lirice.
De la început, poetul propune o metaforă a iubirii pe care o dezleagă printr-o apoziție.Discursul liric se structurează sub forma unei confesiuni, autorul mărturisind propria aventură a descoperirii acestui sentiment:
„Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare
Mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat, leoaica, azi, de față.”
Strofa a doua este o descriere cosmogonică.Poetul inovează la nivelul figurilor de stil.„Curcubeu tăiat în două” este o metaforăce semnifică ochii.Poezia este o amplă metaforă a iubirii capabilă să reconstruiască lumea încă o dată, de la început, știute numai după legile ei :
„Și deodată-n jurul meu, natura
Se făcu un cerc de-a dura,
Când mai larg, când mai aproape,
Ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
Curcubeu tăiat în două,
Și auzul o-ntâlni
Tocmai lângă ciocârlii.”
În strofa a treia se revine la momentul inițial, „leoaica arămie” fiind metafora iubirii agresive pentru eul liric.Reliefurile ființei sunt sprânceana, tâmpla,bărbia dar, încercând să le recunoască, mâna nu
le maiștie.Într-atât poetul se simte de bulversat și de confuz din cauza acestui sentiment extrem de puternic.
„Mi-am dus mâna la sprânceană,
La tâmplă și la bărbie,
Dar mâna nu le mai știe.
Și alunecă-n neștire
Pe-un deșert în strălucire
Peste care trece- alene
O leoaică arămie
Cu mișcările viclene.”
Iubirea, ca formă esențială a spiritului, învinge timpul și dă un sens profund vieții:
„Încă-o vreme,
Și-ncă-o vreme...”
3.2. ROMANUL - MARIN PREDA
Marin Preda s-a impus în literatura română ca mare prozator prin romanul “Moromeţii” (volumul I ,1955 şi volumul II, 1967) care reprezintă capodopera sa şi una dintre cele mai mari opere ale
literaturii române. Şi alte romane continuă ciclul moromeţian: “Marele singuratic” (1942)şi “Delirul” (1945). Ciclul moromeţian este unul din puţinele romane ale familiei din literatura română alături de Istoria Comăneştenilor a lui Duiliu Zamfirescu şi ciclul Hallipilor de Hortensia – Papadat –Bengescu.
Marin Preda a conceput ampla cronică a unei familii în diferite etape ale istoriei, analizând subtilul mecanism psihologic care duce, în cele din urmă, la destrămarea ei. În această viziune de ansamblu, primul volum reprezintă romanul perioadei de relativă acalmie a României interbelice, în care partidele
politice nu-şi diminuaseră rolul în ciuda aparenţelor înşelătoare ale istoriei. În volumul al doilea
scriitorul tratează pe un număr restrâns de pagini perioada imediat următoare războiului şi a transformărilor care au avut loc în ţara noastră.
“Moromeţii”,ca roman al ţărănimii, în general, şi ca o cronică a unei familii, în special, nu conţine altceva decât viaţa unei categorii umane pândită de vicleniile istoriei. La începutul întâiului volum, viaţa pare că se scurgea leneş în Câmpia Dunării, cu câţiva ani înainte de cel de-al doilea război
mondial. Timpul se părea că avea o infinită răbdare cu oamenii. Dar aceasta era doar o stare iluzorie a oamenilor decât ceeace se petrecea în realitate. Pentru că,aşa cum ne spune autorul la sfârşitul primului volum,”timpul nu mai avea răbdare”.Peste câţiva ani izbucnea cel de-al doilea război
mondial ce avea să se întindă şi asupra României ameninţând şi viaţa oamenilor din Câmpia Dunării.
Ilie Moromete este unul dintre cele mai vii şi mai memorabile personaje din literatura română. Din punct de vedere al viabilităţii artistice, personajul lui M. Preda nu poate fi comparat decât cu marile personaje ale literaturii române. Investite cu miracolul vieţii aceste personaje reuşesc, dacă nu să-I
înlăture, în orice caz să-I pună în umbrăpe creatorii lor. G. Călinescu avea dreptate să afirme că marile creaţii sunt“paricide” (care-şi ucid tatăl). Homer, Shakespeare, Cervantes sau Flaubert sunt înlăturaţi din conştiiinţa publicului de “creaturile” lor: Ahile, Ulise, Hamlet, Don Quijote, Doamna Bovary. Numele şi prestigiul de scriitor al lui Preda au rămas legate de autoritatea acestui personaj care îşi domină creatorul. Acesta este un exemplu concludent de ceea ce am putea numi “tirania”personajului exercitată asupra autorului său. Dar Ilie Moromete nu este numai unul dintre acele personaje nemuritoare, ci şi unul dintre puţinele personaje din literatura universală care au ajuns să desemneze o categorie
filosofico-literară:”moromeţianismul”, definitorie pentru spiritualitatea noastră rurală.
Ilie Moromete întruchipează chiar condiţia şi destinul istoric al ţăranului român. Ilie Moromete este, de fapt, un “arhetip”, un model inegalabil.
Despre spiritul polemic al lui Preda s-a vorbit mult. Proza sa se află în polemică cu toată literatura anterioară despre ţărani. Scriitorul nu va accepta clişeele idilice ale “sămănorismului” dar, optând pentru o tehnică realistă, nu putea fi de accord nici cu viziunea lui Rebreanu. Atât în “Ion” cât şi în “Răscoala”, ţăranul apare ca o fiinţă redusă şi instinctuală. Eroul lui Rebreanu este un “posedat al pamântului”. Nicio complicaţie psihologică sau sentimentală nu întâlnim la eroul său. Un aspect fundamental al vieţii ţăranului şi anume viaţa ideilor, trăirea pe planul superior al conştiinţei, rămâne neexplorat. Într-un anume sens, Preda îşi propune o reabilitare a ţăranului român. Scriitorul deplasează accentul din zonele tulburi ale subconştientului în câmpul luminos al conştiinţei. Câtă deosebire existăîntre ţăranii instinctuali ai lui Rebreanu şi ţăranii lui Preda care-si permit să discute politică cu inteligenţă în poiana fierăriei lui Iocan ca într-o adevărată “agora” (piaţă în Grecia antică) a lumii
antice.
Această deosebire dintre ţăranii lui Rebreanu şi ţăranii lui Preda o explică Nicolae Manolescu în eseul “Arca lui Noe”. Satul din “Morormeţii” este cu totul altul decât satul din “Ion”. În aproximativ 30 de ani câţi au trecut de la satul lui Rebreanu la cel al lui Preda, s-au schimbat foarte multe lucruri.Relaţiile de tip capitalist le-au înlocuit pe cele tradiţionale. Contractul străvechi dintre om şi pământ a dispărut. Pământul a încetat să mai fie obsesie, nu mai exercită asupra ţăranului acea atracţie misterioasă pe care o exercita asupraţăranilor lui Rebreanu. Agricultura nu mai formează singura îndeletnicire. Odată cu modificarea structurii economice şi sociale, ţăranii s-au emancipat şi privesc altfel lucrurile. Munca nu mai constituie o plăcere în sine şi, ca atare, îşi permit să-şi piardă vremea la taclale, să contemple cu
nepăsare lumea uitând tot mai mult de grijile gospodăreşti. Ilie Moromete reprezintă tocmai tipul ţăranului tradițional, arhaic, apărător al ordinii şi valorilor tradiţionale şi care manifestă suspiciune şi
neîncredere faţă de noile valori. El nu poate adera la noua ordine şi de aceea opune o vie şi îndărătnică
rezistenţă. Pe drept cuvânt, el poate fi considertat “cel din urmă ţăran” din literatura noastră, cum ne spune N. Manolescu în“Arca lui Noe”.
Concepţia lui Ilie Moromete este profund patriarhală şi se relevă în câteva scene-cheie.
Semnificativă este, în acest sens, scena mesei ţărăneşti de la începutul romanului în care Moromete, ca un pater familias, stă aşezat pe prag, tronând parcă deasupra tuturor.
Descrierea acestei mese ţărăneşti prefigurează întreg deznodământul dramei ce va urma. Aflăm toate detaliile care ne interesează. Că în familie nu domnesc cele mai armonioase raporturi, dimpotrivă pluteşte în aer tensiunea. Că este o familie rezultată din două căsătorii ale tatălui. Copiii lui Moromete din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă şi Achim stau pe partea din afară a tindei, parcă ar fi gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De acum ne este sugerată, în mod discret, destrămarea.
Copiii din a doua căsătorie cu Catrina, Niculae, Ilinca şi Tita, stau de partea cealaltă a mesei, dinspre vatră apăraţi parcă de mama lor.
Un alt episod important în economia romanului îl constituie tăierea salcâmului în urma insistenţelor
vecinului hrăpăreţ Tudor Bălosu. Salcâmul este un arbore cu valoare de simbol. El domină ograda Morormeţilor aşa cum Ilie Morormete îşi domină familia. Salcâmul simbolizează totodată tradiţia,
lumea veche cu obiceiurile ei milenare.Doborârea salcâmului anunţă atât declinul eroului şi destrămarea
familiei, cât şi destrămarea lumii vechi, tradiţionale. Aşa cum ne spune academicianul Eugen Simion în “Scriitori români de azi” (vol. I), salcâmul este “dublul vegetal al lui Moromete”. Destinul lui Moromete este anticipat de destinul arborelui.
Destrămarea acestei familii de ţărani începe tocmai prin încălcarea principiului autorităţii paterne, principiu care, în viziunea satului, menţine ordinea echilibrul familiei.Revolta fiilor, Paraschiv, Nilă şi Achim, împotriva tatălui lor din finalul primului volum, care sparg lada de zestre a fetelor, iau banii, jefuiesc casa părintească fără niciun scrupul şi fără niciun respect pentru părintele lor şi fug cu caii la Bucureşti, desemnează destrămarea familiei Moromeţilor. Ilie Moromete primeşte, astfel, lovitura de graţie. De acum începe şi declinul iremediabil al eroului. Durereaşi disperarea nu mai cunosc margini.
Schimbând cadrul şi decorul, putem spune că Ilie Moromete este un Rege Lear în variantă autohtonă.
CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE
Trăsătura definitorie a lui Ilie Moromete o constituie contemplativitatea, marea lui dispoziţie spre reflecțieşi meditaţie. M. Preda aduce în literatura română tipul de ţăran intelligent cum nu mai apăruse până la el. Şi aici deosebirea faţă de Rebeanu apare cum nu se poate mai clar. Ţaranul nu mai este o fiinţă primitivă,incapabilă să gândească, ci devine o fiinţă reflexivă, capabilă să-şi pună probleme. Ilie Moromete nu mai este obsedat de pământ ci obsedat de idei. El este un ţăran filosof. Propoziţia lui G. Călinescu “Ţăranul şi Kant îşi pun aceleaşi probleme”pare a ilustra cel mai bine fizionomia personajului.
Ilie Moromete nu este un om al satului, al acţiunii, al faptei. Atitudinea în care se complace cel mai mult este pasivitatea. În această atitudine contemplativă îl găsim chiar de la începutul romanului. Pentru Morormete munca nu mai constituie o plăcere. El a înlocuit această ocupație cu plăcerea contemplaţiei.
O altă caracteristică a lui Moromete o formează discuţiile. Acceptarea dialogului, a dreptului la replică este o caracteristică a ţăranilor lui Preda. Inteligenţi, ageri la minte, ţăranii lui Preda sunt slobozi la gură, folosesc un limbaj natural şi pitoresc.
O altă trăsătură caracteristică a lui Ilie Moromete o constituie pasiunea pentru politică. Pornindu-se,
probabil, de la faptul că pasiunea de a comenta politica era una din îndeletnicirile de bază în patria lui Aristotel (Grecia), printr-o fină asociaţie critică, poiana lui Iocan a fost comparată cu o agora
a lumii antice (Al. Paleologu, “Simţul practic”). Poiana lui Iocan este un fel de“universitate rurală” (Eugen Simion) în care se desfăşoară o veritabilă competiție a inteligenţei. Moromete şi Cocoşilă sunt protegonişti ai dezbaterilor din poiană. Însă Moromete rămâne marele interpret al evenimentelor
politice. Aceasta se observă, mai ales, din lectura ziarului care-i revine, de regulă,lectură întreruptă de pauza semnificative, de mirări şi sublinieri ironice, de explicarea unor cuvinte neologice care scapă înţelegerii ţăranilor, pe care le tălmăceşte într-un stil propriu şi original.
O altă trăsătură caracteristică a lui Ilie Moromete o formează ironia, arma predilectă a personajului. Ironia lui Ilie Moromete explică întregul mecanism al disimulării. Personajul lui M. Preda afişează ignoranţa. Ca şi eroii lui Creangă, personajul ştie să facăpe”prostul”. E de ajuns o simplă ridicare din umeri însoţită de o mirare nu mai puţin semnificativă şi personajul îşi intră numaidecât în rol.
Ilie Moromete joacă cu dezinvoltură comedia naivităţii. El este, de fapt, un mare actor. El îşi ascunde în permanență gândurile. Modul lui de exprimare nu este niciodată direct. Întotdeauna eroul o ia pe căi ocolite în relevarea adevărului. Un exemplu magistral de comedie a naivităţii pe care o joacă eroul, îl constituie dialogul cu vecinul său, Tudor Bălosu, de la începutul romanului, în care acesta îi propune lui Moromete să-I vândă salcâmul. Moromete nu zice nimic, se uită pe cer şi spune:”cred că la noapte o să plouă”, adică anul acesta va fi recoltă bogată nefiind forţat să vândă arborele. De un comic la fel de savuros este scena cu “foncirea”. Când agentul fiscal se află în curte, Moromete trece pe lângă el, se face că nu-l observă, se adresează Catrinei să ia secerile, apoi îl strigă pe Paraschiv, deşi ştia că că nu e acasă, după care se întoarce dintr-odată spre agent şi îi spune: ”N-am!”... îi cere o ţigară agentului şi o aprinde şi, după îndelungi parlamentări, scoate din buzunar nişte hârtii mototolite şi achită numai o parte din sumă spre exasperarea agentului.
Dincolo de notele de ironie şi umor, Ilie Moromete îşi păstrează o anumită ingenuitateşi candoare. Personajul are un farmec irezistibil. Ilie Moromete este un personaj clasic, monumental care, înainte de a deveni nemuritor prin opera lui M. Preda, a fost imortalizat prin chipul său de humă arsă, modelat de unul din consătenii săi Din Vasilescu. Chipul său a fos aşezat pe poliţa fierăriei lui Iocan de pe care continuă să ne privească din eternitate, într-o atitudine caracteristică de filosof însingurat: ”Era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era singur fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi …fără parlament”.
Marin Preda ne-a dat prin “Moromeţii” o monografie a satului românesc interbelic în care se consumă drama iluziei menţinerii independenţei ţăranului prin mica proprietate agrară dar şi drama paternităţii şi a destrămării familiei sub presiunea timpului istoric, una din marile capodopere ale literaturii române, cu valoare universală şi un personaj exemplar, nemuritor de o extraordinară vigoare artistică.
3.3. DRAMATURGIA MODERNĂ - MARIN SORESCU
Alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu este unul dintre cei mai reprezentativi , interesanți și originali poeți ai direcției neomoderniste, a cărui poezie este cunoscută peste hotarele țării, fiind tradusă
în numeroase limbi străine.Dintre volumele cele mai importante menționăm:„Poeme”(1965),„Moartea ceasului”(1966), „Suflete, bun la toate”(1972), „Descântoteca”(1976),„La lilieci”(1972-1988), „Poezii cenzurate”(1991).Debutând cu volumul de parodii „Singur printre poeți”(1963), Marin Sorescu dovedește un pronunțat spirit critic și polemic. Poetul încearcă să se delimiteze de linia tradițională, adoptând o atitudine critică, ironică. Descompunând mecanismul poeziei tradiționale, Marin Sorescu îi persiflează procedeele.El încearcă să creeze un nou gen de poezie, la antipodul poeziei tradiționale, în care poezia rezultă tocmai din negația ei. Poetica lui Marin Sorescu ar putea fi definită ca o „poetică a antipoeticului”. În acest sens, s-a vorbit de antilirismul lui M. Sorescu.
Ceea ce caracterizează poezia lui Marin Sorescu este epicizarea discursului liric,cultivarea anecdoticului și a umorului.Poezia sa este, în același timp,și o poezie teatrală care presupune regizarea unui spectacol, poemele sale fiind, în esență, mici scenete dramatice.Poezia sa este o poezie ludică care descinde, în poezia românească,din Ion Minulescu și George Topârceanu, atitudinea ironică jucând un rol important ca și la cei doi poeți amintiți, cu deosebirea că Marin Sorescu este un poet antiretoric, cu un debit verbal mult mai redus.Cu alte cuvinte, o poezie într-un limbaj simplu și concis.
În afară de creația poetică, Marin Sorescu s-a impus ca unul dintre cei mai reprezentativi dramaturgi moderni. Piesele sale cele mai importante, Iona, Paracliserul și Matca se înscriu în formula teatrului poetic și parabolic, autorul primind sugestii valoroase din literatura absurdului și a existențialismului , cu ecouri din Eugen Ionesco și Samuel Beckett. Marin Soresu este, de asemenea, autor de teatru
istoric, piesele sale,„Răceala” și „A treia țeapă”, ocupându-se de domnia lui Vlad Țepeș, se impun printr-o viziune originală asupra istoriei.
Piesa „Iona”, alături de piesele „Paracliserul” și „Matca”, alcătuiește trilogia dramatică „Setea muntelui de sare.”.Autorul folosește tehnica monologului dialogat prin care sunt puse în evidență idei
privind existența umană. Însuși autorul mărturisea că Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și în fața morții. Piesa are ca punct de plecare mitul biblic al lui Iona, însărcinat să propovăduiască cuvântul Domnului, în Cetatea Ninive. Iona primește misiunea, însă se răzgândește și fuge cu o corabie.
Dumnezeu îl pedepsește, trimițând un vânt puternic. Corăbierii îl bănuiesc pe Iona că a stârnit mânia lui Dumnezeu și-l aruncă în mare. E înghițit de un pește uriaș.După trei zile de pocăință este aruncat pe uscat. Eroul lui Marin Sorescu se deosebește de eroul biblic prin faptul că acesta nu săvârșește niciun păcat. El se află de la început în burta peștelui.
Tema piesei reprezintă stigătul omului însingurat în încercarea de a-și regăsi identitatea și de a-și asuma propriul destin.
Din punct de vedere structural, piesa e alcătuită din patru tablouri.
În tabloul I, Iona este pescar și stă în fața întinderii de apă care semnifică libertatea, aspirația. Este un pescar ghinionist care vrea să prindăpeștele cel mare însă prinde numai pești mici. De aceea își ia cu el un acvariu pentru a pescui peștii care au mai fost prinși o dată. Marea e plină de nade frumos colorate , care sugerează capcanele vieții atrăgătoare și , printre care noi, oamenii, înotăm. Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghițit de un pește uriaș.
Tabloul II se petrece în interiorul Peștelui I.Este un lung monolog dialogat al eroului, cu puternice accente filosofice, cum ar fi:de ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții? De ce oamenii
își pierd timpul cu lucruri inutile după moarte? Iona găsește un cuțit și observă lipsa de prudență a chitului și recomandă că ar trebui să se pună un grătar la intrarea în suflet. Ceea ce înseamnă că ar trebui făcută o selecție lucidă a lucrurilor în viață. În finalul tabloului , Iona devine un visător și
ar dori să construiascăo bancă de lemn în mijlocul mării, pe care să se odihnească pescărușii și vântul. Imaginea poate fi comparată cu cea a unui „ lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”
Tabloul III se desfășoară în interiorul Peștelui II care înghițise Peștele I și în care se află o moară de vânt, simbol al zădărniciei. Iona meditează la condiția omului în lume. Își fac apariția Pescarul I și Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate pe care o cară fără oprire, simbolizând oamenii care-și duc povara dată de destin. Dar nici nu se frământă pentru a găsi soluții. Devine pentru o clipă încrezător și se închipuie unghia lui Dumnezeu cu care spintecă burta peștelui. Iona adresează o scrisoare
mamei sale rugând-o să-l mai nască o dată, deoarece mereu ne scapă ceva esențial în viață.
Tabloul IV îl prezintă pe Iona în gura ultimului pește spintecat, contemplând nisipul. Dar nu e fericit pentru că fericirea nu vine niciodatăatunci când trebuie. Își strigă semenii și apar din nou cei doi Pescari cu bârnele în spate, întrebându-se de ce întâlnește mereu aceiași oameni. Orizontul lui Iona se reduce la o burtă de pește, apoi alte burți, ca niște geamuri puse unul lângă altul. Meditând asupra relației dintre om și divinitate, Iona nu are nicio speranță de salvare. Drama lui Iona este cea a omului care-și duce existența apăsătoare, sufocantădin care nu mai poate evada. Odată ce te-ai născut nu mai poți ieși din nimic. În naivitatea lui , Iona voise să-și depășească condiția, aspirând la o existență superioară. Singura soluție este cea a spintecării propriei burți care semnificăevadarea din propriul destin, privit ca o captivitate. Replica cu care se încheie „E greu să fii singur”semnifică regăsirea sinelui, ca unicul mod de salvare. Cu alte cuvinte, libertatea trebuie găsită în noi, și nu în afară.
CAP. IV
MODELE DE SUBIECTE REZOLVATE PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREAT
VARIANTA 1
Scrie un eseu de 2-3 pagini, despre raportul dintre realitate și ficțiune ilustrat într-un text narativ studiat, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmație:„Ficțiunea nu este viața trăită, ci altă viață, inventată cu materialele oferite de prima și fără de care viața adevărată ar fi mai sordidă și mai sărăcăcioasă decât este”( Mario Vargas Llosa, „Scrisori către un tânăr romancier”).
Consider că Mario Vargas Liosa are dreptate atunci când susține căficțiunea este o altă viață imaginată cu lucruri preluate din viața reală. Fărăficțiune viața adevărată ar fi mai dezgustătoare și mai săracă decât este.
Fără îndoială, artistul are permanent în vedere raportul dintre realitateși ficțiune. Opera literară este totdeauna inspirată de o anumită realitate, de ceea ce există independent de conștiința artistului. Dar
opera literară nu preia cu exactitate și precizie realitatea, ci o transfigurează, trecând-o prin sensibilitatea scriitorului. După cum lumina, trecând printr-o prismă, se descompune în culorile ei componente, oferind miracolul spectrului, tot așa aspectul din realitate este receptat și
recreat de personalitatea artistului, dobândind o formă nouă. Aici intervine ficțiunea, creația
imaginației, prin care scriitorul transformă realitatea din care s-a inspirat. Din variatele aspecte ale realității, scriitorul le selectează, în opera literară, pe cele mai semnificative, pentru mesajul pe
care îl transmite. Opera de artă nu este o copie a realității, ci este verosimilă. Important nu este dacă
situația prezentată în operă a existat cu adevărat, ci dacă ea ar fi putut să existe.
Astfel, din multitudinea situațiilor dramatice care au loc în viața rurală,Liviu Rebreanu se oprește, în
„Ion”,asupra dramei căsniciei țărănești, care este o dramă socială determinată de tirania pământului.
Pământul este văzut ca o forță tainică, misterioasă,dominatoare care provoacă adevărate drame sufletești. Dragostea țăranului pentru pământ este expresia instinctului de posesiune, de acaparare. Ion este una din victimele dorinței de a avea pământ cu orice preț. Crearea acestui personaj este rezultatul unui proces artistic de particularizare și esențializare a tragediei determinată de dorința de a avea
pământ.
În creațiile epice și dramatice, realitatea pătrunde, în cea mai mare măsură, prin personaj. Acestă idee este subliniată de Liviu Rebreanu, care scria: „Pentru mine arta – zic „artă” și mă gândesc mereu numai la literatură –înseamnă creația de oameni și de viață.”
Rebreanu se remarcă, în acest roman, prin zugrăvirea sufletelor simple, a naturilor instinctuale, dar cu izbucniri violente, aproape fioroase. Țăranii lui Rebreanu sunt instinctuali, fără probleme de conștiință. Scriitorul se oprește , mai mult, asupra automatismelor vieții țărănești.
Romanul începe și se termină, în chip simbolic, cu descrierea drumului care intră și iese din Pripas, sat din ținutul Năsăudului. Descrierea acestui drum are o mare importanță în economia romanului.
Prin descrierea acestui drum, Rebreanu creează, de la început, impresia de obiectivitate deplină a faptelor narate. În altă ordine de idei, drumul acesta reprezintă o poartă prin care scriitorul ne introduce în roman. Drumul face legătura dintre lumea reală și lumea imaginară. Acest drum ne ajută la clarificarea raportului dintre ficțiune și realitate, în romanul lui Liviu Rebreanu. Deși pornește de la unele fapte reale, Rebreanu este un scriitor de imaginație. Drumul acesta este un drum real, care există în realitate, iar satul Pripas nu este altul decât satul Prislop, satul natal al scriitorului, care apare în roman cu un nume ușor schimbat. De asemenea, unele fapte din roman s-au petrecut în realitate, altele sunt inventate. La fel se întâmplă și cu unele personaje. Ele au existat în realitate, dar scriitorul le-a creat un alt destin. Rebreanu selectează aspectele tipice ale vieții satului. Pornind de la date
reale, scriitorul a creat o lume imaginară, însă la fel de plauzibilă ca cea reală. Scriitorul este un Demiurg, un creator de lumi posibile și ambiția lui cea mai mare este de a concura realitatea.Scriitorul nu ne lasă nicio clipă îndoiala asupra faptului că drama la care am asistat nu este reală. Prin descrierea, din finalul romanului, a drumului parcurs în sens invers, Rebreanu sugerează ideea că această dramă nu schimbă cu nimic ordinea normală a vieții , ea continuându-și cursul mai departe.
Pe de altă parte, „Ion” ca roman realist, abordează personajul sub aspect tipic, adică oprindu-se asupra trăsăturilor comune, generale și esențiale, pentru o întreagă categorie de oameni, pe care le individualizează într-un personaj. Astfel, în crearea unui erou, scriitorul se inspiră din personaje reale dar concentrează într-unul singur trăsăturile caracteristice ale mai multora. În acest sens, Ion este mai mult decât un personaj.El este ridicat la rangul simbolic de exponent al vieții rurale.Într-un fel sau altul toți flăcăii din Pripas sunt varietăți de Ion. Ion se zbate între dragostea pentu Florica și dorința de a avea pământ. Deși o iubește pe Florica, o părăsește în favoarea Anei, pe care o lasă însărcinată, forțându-l astfel, pe Vasile Baciu, să-i dea fata. În cazul lui Ion își spune cuvântul instinctul de posesiune a pământului, în virtutea căruia acționează flăcăul. Drama Ion – Ana este drama căsniciei țărănești care se întemeiază pe interese economice. Bătută și de flăcău și de tată, Ana se sinucide. Ana este o victimă tragică a tiraniei pământului. Odată loturile obținute, flăcăul acționează acum
din „glasul iubirii”. Ana nu fusese pentru Ion decât un mijloc pentru atingerea scopurilor sale. Florica îi
satisface celălalt instinct, erotic. Ion se află prins, pe de o parte, între alternativa Ana-Florica, și pe de altă parte, între opoziția lui Vasile Baciu și adversiunea lui George. Dacă ar fi trecut cu bine și nu ar fi fost omorât de sapa rivalului său, Ion ar fi intrat în ordinea normală a vieții satului. Dar există în romanul lui Rebreanu un fel de fatalism care își pune amprenta asupra destinului eroului. El trebuie să plătească pentru moartea Anei de care se face vinovat. Dar, cu toate acestea, Rebreanu îl simpatizează pe Ion, în ciuda dorinței de obiectivitate pe care și-o impune.
Astfel, transfigurând realitatea prin ficțiune, scriitorul devine creatorul operei literare, care reprezintă o unitate indisolubilă între conținut și formă, cu un mesaj transmis prin cuvinte structurate într-un text cu valoare estetică.
De aceea cred că fără lumea fictivă pe care o creează artiștii, scriitorii, poeții, pictorii, muzicienii, în care fiecare adaugă minuni atinse de geniu, lucruri care nu se pot uita și care ne înfrumusețează existența, viața noastră ar fi mai săracă.
VARIANTA 2
Scrie un eseu de 2-3 pagini,în care să prezinți, comparativ, aceeași temă literară( de exemplu: istoria, familia, iubirea, banul etc.), tratată în două texte narative, ai căror autori să fie diferiți.
Tema reprezintă un aspect dintre cele mai generale ale realității surprins în opera literară.Dragostea, moartea, natura, lupta de eliberare națională și socială, geniul, destinul, războiul și altele sunt teme majore ale literaturii universale. Faptul că temele majore ale literaturii reflectă problemele cele mai profund și general umane înseamnă că în centrul creației literare se află omul. Aceeași temă este tratată diferit de scriitori în funcție de epoca și curentul literar în care se integrează, de gen și specie dar, în primul rând, de personalitatea acestuia. Urmărind comparativ aceeași temă literară, familia, tratată în romanele„Ion” și „Moromeții”, ai căror autori sunt Liviu Rebreanu și Marin Preda, vom observa acest lucru.
Tema romanului „Ion”(1920) o constituie drama căsniciei țărănești care este o dramă socială determinată de tirania pământului. Pământul devine o obsesie care încalcă sentimentele umane. Rebreanu se remarcă prin zugrăvirea sufletelor simple, instinctuale, însă, uneori, cu izbucniri fioroase și lipsite de probleme de conștiință. Inteligența se supune instinctului. Patimile se nasc din sărăcie, din nevoia de pământ. Neînțelegerile casnice pornesc de aici. Acesta e și cazul lui Ion în care este înrădăcinată mentalitatea țărănească conform căreia oamenii se pot numi oameni numai dacă au gospodărie întemeiată. Viața de familie nu se întemeiază pe sentimente de iubire, ci pe interese economice. Deși o iubește pe Florica, fată frumoasă, dar săracă, Ion se prinde în horă lângă Ana, fata bogată dar urâtă a lui Vasile Baciu. Are avantajul că fata îl place pe el și nu pe George, fiul unui bogătan după care ar vrea să o dea tatăl său. După horă, Ion o trage după el în șură pentru a-i șopti
vorbe de dragoste. Ana îl iubește sincer pe Ion căruia îi încredințează viața.Ion o cucerește pe Ana lăsând-o să creadă că ea l-a cucerit smulgându-l din brațele Floricăi. Ana îndură nenumărate bătăi și umilințe, fiind numai un mijloc prin care Ion își duce la împlinire planul. Scena tocmelii între Ion și Vasile Baciu în fața miresei însărcinate și neluate în seamă este cinică. Sufletul ei e dornic însă de iubire și așteaptă împlinirea visului. La nuntă, mirele își dă seama că Florica este femeia vieții lui. Nici nașterea copilului pe câmp nu îl determină pe Ion să-și schimbe atitudinea față de soția lui pe care nu o poate suferi. Lipsită de afecțiune, de dragoste, de ocrotire, înveninată de gelozie pentru că la nunta Floricăi cu George Ion o îmbrățișează pătimaș pe Florica, Ana se spânzură. George Călinescu afirma : „În societatea românească femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva prin feminitate.Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei, nu”( „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).
Până a intra în posesia pământului, Ion este împins să acționeze de „glasul pământului”. Fiind tânăr , eroul nu a traversat criza erotică ce e dominată de instinctul strămoșesc al foamei de pământ. Odată
loturile de pământ obținute, criza erotică își spune cuvântul, flăcăul acționând acum din „glasul inimii”. Ana nu fusese pentru flăcău decât un mijloc pentru atingerea scopului. Florica îi satisface celălalt instinct, erotic. Florica e în altă situație. Părăsită de Ion, de teama de a nu rămâne nemăritată, s-ar fi căsătorit cu oricine.De aceea, când George o pețise, se bucurase nespus. Se căsătorise cu George, fără să țină seama de pornirile inimii. Corespondentul ei , în plan erotic, este Ion.
Dacă ar fi trecut cu bine și de această etapă a vieții sale și nu ar fi fost omorât de sapa rivalului său, George, Ion ar fi intrat în ordinea normală a vieții rurale. Însă el trebuie să plătească pentru moartea Anei de care se face vinovat. Eroii sunt victime ale destinului, iar destinul este legat de tirania pământului.
Ca și romanul lui Rebreanu, romanul cel mai important al lui Marin Preda, „Moromeții”(1955, 1967), conține povestea unei familii de țărani din câmpia Dunării pândită de vicleniile istoriei, deoarece peste câțiva ani izbucnea cel de-al doilea război mondial, amenințând și viața oamenilor din Câmpia Dunării.
Proza lui Marin Preda se află în polemică cu întreaga literatură anterioară despre țărani. Optând, însă, pentru o metodă realistă nu a putut fi de acord cu viziunea lui Rebreanu asupra țăranului român.
Rebreanu pune accent pe aspectele tulburi, automatice ale vieții rurale, și nu pe probleme de conștiință. Nicio complicație psihologică și sentimentală nu întâlnim la eroul lui Rebreanu. E pentru prima oară când, în literatura română, țăranul nu e stăpânit de ideea de a avea pământ, ci de a-l păstra. Ilie Moromete are două loturi, al lui și al Catrinei,și o mulțime de copii care să muncească.Și, totuși, mica sa proprietate intră în declin pentru că nu prevăzuse disensiunile din interiorul familiei și nu înțelege pericolul datoriilor amânate.
Această deosebire dintre țăranii lui Rebreanu și țăranii lui Preda o explică Nicolae Manolescu în eseul „ Arca lui Noe” printr-un proces istoric care s-a înregistrat de la satul din „Ion” la satul din „Moromeții”. În aproximativ treizeci de ani, câți au trecut, s-au schimbat structurile economice și felul de a gândi al țăranilor. Relația omului cu pământul s-a desacralizat. Pământul nu mai este o obsesie.Munca nu mai constituie o plăcere în sine și, ca atare, țăranii își pierd vremea la taclale, contemplă cu nepăsare spectacolul lumii, uitând tot mai mult de grijile gospodărești.
Ilie Moromete reprezintă tipul țăranului tradițional, arhaic, apărător al valorilor stabilite prin tradițiile milenare ale satului. Concepția lui Moromete este profund patriarhală și se bazează pe autoritatea sa asupra membrilor familiei. Semnificativă este scena mesei țărănești, în care Moromete, ca un „pater familias” stă pe prag, tronând asupra tuturor. Aflăm de aici toate detaliile care ne interesează despre
familia Moromeților. Că în familie nu domnesc cele mai armonioase raporturi, dimpotrivă plutește în aer vrajba, ostilitatea. Că este o familie rezultată din două căsătorii ale tatălui. Copiii lui Moromete din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă și Achim, stau pe partea dinafara tindei „ ar fi gata în orice clipă să se
scoale de la masă și să plece afară”. De pe acum este sugerată destrămarea. Copiii din a doua căsătorie cu Catrina, Niculae, Ilinca și Tita, stau de partea cealaltă a mesei, din interior, apărați de mama lor. Iar Moromete , întruchipând însuși principiul autorității paterne absolute, ce nu trebuie să fie contrazis, veghează în liniște și calm asupra destinului acestei familii ca să nu se destrame.
Atmosfera este tensionată iar principalul conflict este între Catrina și cei trei frați vitregi care, deși fuseseră crescuți de aceasta, o urau, încurajați de sora lui Moromete, Guica, nemulțumită de această căsătorie. Băieții cei mari sunt înverșunați și împotriva surorilor vitrege, Ilinca și Tita, pentru că lor
li se făcea zestreși erau vesele și vioaie. Un alt conflict este între cei trei băieți și tatăl lor deoarece acesta nu face nimic și stă toată ziua iar pe ei scoală de dimineață să plece la muncă.
Destrămarea acestei familii de țărani începe tocmai prin încălcarea principiului autorității paterne care, în viziunea patriarhală, menține ordinea, liniștea și echilibrul familiei. Revolta fiilor, Paraschi, Nilă și Achim, împotriva tatălui, din finalul primului volum, care sparg lada de zestre, jefuiesc casa părintească și fără niciun respect pentru părintele lor, fug cu caii la București, desemnează destrămarea familiei Moromeților. Este nevoit să îi vândă lui Tudor Bălosu un lot de pământ și locul din spatele casei pentru a-și achita taxele și datoria la bancă. Prăbușirea gospodăriei sale se va petrece pentru că fiii îi ignoră planurile neexplicate și se simt animați de alte gânduri mai realiste. În momentul în care Paraschiv, Nilă și Achim vor avea puterea să se desprindă de sub influența tatălui, iluzia menținerii micii proprietăți
intră într-o stare de criză.
Mai sunt și alte scene antologice( tăierea salcâmului, secerișul, poiana lui Iocan), adevărate documente de viață țărănească, însă scriitorul nu a dorit să facă o etnografie. Forța romanului stă
în adâncimea psihologică.
Ca și Liviu Rebreanu, Marin Preda crede că forța literaturii, dincolo de formele de expresie, stă mai întâi prin ce spune și apoi prin cum spune. Grija lor este să fie exacți, refuzând meșteșugul stilistic.
Cuvintele au o valoare funcțională, ele trebuie doar săcomunice. Cea mai mare calitate a stilului ambilor scriitori este limpezimea. Puține romane ale literaturii române sunt întunecat- sumbre ca „Ion”. Prin impresia de solemnitate și masivitate pe care ne-o lasă „Ion” este un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreție liniștită”, după expresia lui George Călinescu.
VARIANTA 3
Scrie un eseu de 2-3 pagini în care să prezinți un personaj dintr-un text narativ studiat aparținând realismului pornind de la următoarea afirmație critică a lui Georg Lucaks: „ Categoria centrală,criteriul
fundamental al concepției literaturii realiste este tipul, mai precis acea sinteză specială atât în câmpul caracterelor, cât și în acel al situațiilor, unește organic genericul și individualul. Tipul devine tip, nu prin caracterul de medie și nici chiar prin caracterul său individual, oricât de aprofundat, cât mai curând prin faptul că în el confuzează și se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman și social esențiale unei perioade istorice.”
În creațiile epice și dramatice realitatea pătrunde, în cea mai mare parte, prin personaj. De-a lungul evoluției istorice a literaturii modalitatea de construire artistică apersonajului s-a nuanțat. Astfel, clasicismul prezintă caractere, romantismul personaje excepționale în împrejurări excepționale. Operele literare aparținând realismului abordează personajul sub aspectul lui tipic, prin tipologie înțelegând categorii umane tipice supuse unui proces de maximăgeneralitate și tipizare. Altfel spus, dacă în clasicism personajele sunt caractere construite pe baza unei singure trăsături dominante universale,
general valabile desprinse din istorie, în realism personajele devin tipuri istorice, „caractere tipice în împrejurări tipice.”Această idee este subliniată de Georg Lucaks care scria:„ Categoria centrală, criteriul fundamental al concepției literaturii realiste este tipul, mai precis acea sinteză specială atât în câmpul caracterelor, cât și în acel al situațiilor, unește organic genericul și individualul. Tipul devine tip, nu prin caracterul de medie și nici chiar prin caracterul său individual, oricât de aprofundat cât mai curând prin faptul că în el confuzează și se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman și social esențiale unei perioade istorice.”
Realismul este o modalitate de creație permanentă, de aceea putem vorbi de un realism permanent, de la operele antichității( epopeile homerice) până azi, în literatura actuală. Aspecte realiste se manifestă în litratura noastră de-a lungul timpului pentru ca, în operele unor scriitori din perioada interbelică, precum Liviu Rebreanu și George Călinescu, viziunea realistă să capete expresie în opere de mare valoare artistică.
Astfel „Enigma Otiliei”(1930) de George Călinescu se impune ca un roman realist obiectiv de tip balzacian prin temă( tema moștenirii), prin creația de tipuri umane ( avarul, parvenitul), prin plasarea personajelor în istorie, prin descrierea de interioare, arhitectură, atmosferă. Conform gândirii estetice a scriitorului, care pledează pentru „căutarea permanențelor în scopul de a atinge universalul”, personajele sunt concepute după o schemă, un canon. Altfel spus, personajele sunt conturate realist,
dominate de o singură trăsăturăfundamentală, devenind tipuri general-umane de circulație universală ( avarul, arivistul, baba absolută etc.). În acest sens, este semnificativă concepția scriitorului: „Psihologia unui individ n-a devenit artistic interesantă decât când a intrat într-un tip.”Modalitățile de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul fizic, caracterizarea prin fapte, gesturi, gânduri,
caracterizarea făcută de alte personaje și autocaracterizarea. Naratorul „omniscient” și „omniprezent” știe totul despre personajele sale și se află pretutindeni alături de ele.
Personajul central al romanului „Enigma Otiliei” spre care converg toate energiile, din motive diferite( Otilia și Felix, pentru că îl iubesc sincer, Pascalopol, pentru că îi este milă de el, clanul Tulea, pentru că îi vrea averea), este Costache Giurgiuveanu. Fără îndoială că el întruchipează trăsăturile clasice ale avarului care se întrepătrund, însă, cu duioșia paternă. El continuă seria tipologică de avari din literatura română și universală ( Hagi Tudose, Harpagon) însă , spre deosebire de aceștia, este mai uman, o iubește sincer pe Otilia, deși nu-i lasă decât o parte din averea promisă.
Cum s-a mai spus, descrierea minuțioasă a aspectului exterior al casei părăginite sugerează avariția personajului, imitații ieftine, geamuri acoperite cu hârtie pentru a imita vitraliile, zidăria crăpată și scorojită, ușa de lemn umflat și descleiat, nicio perdea la geamurile pline de praf. Pe de altă parte, naratorul îl descrie în momentul când Felix sosește seara în casa acestuia, coborând cu încetineală scara. Felix văzu un „omuleț subțire și puțin încovoiat”, capul era atins de o „calviție totală”,
fața spână, pătrată, buzele întoarse în afară și galbene de fumat, clipea rar și moale avea glasul răgușitși bâlbâit. Bătrânul are o comportare bizară, îi spune lui Felix că „aici nu stă nimeni”, fie din cauza senilității, fie de teamă, văzând în noul venit un posibil urmaș la averea sa . El reacționează ca unul căruia îi este permanent frică de ceva. De aceea vorbește rar, bâlbâindu-se, făcându-și din bâlbâială o ascunzătoare. Aflat la o vârstă înaintată, moș Costache manifestă diverse ticuri care îi dau
individualitate, își freacă mâinile cu „ un râs prostesc”, are un glas stins, răgușit, dar și duioșii paterne pentru„ fe-fetița” lui pe care o iubește sincer. „Moș Costache o sorbea umilit din ochi și râdea din toată ființa lui spână când fata îl prindea în brațele ei lungi”.
Avariția sa este o manie( mania de a ține banii), dar „o iubește mult pe Otilia și se gândește mereu la ea”, însă nu are puterea să se despartă fizic de banii săi pe care îi crede în siguranță sub saltea, la cap sau ascunși sub dușumea.
Conștient că sora lui, Aglae, nepoții, Aurica, Olimpia, Titi la care se adaugă Stănică Rațiu, ginerele Aglaei, vor să-l fure și să-i ia avera dorindu-i chiar și moartea, Costache Giurgiuveanu trăiește
drama neputinței proprii din cauza bătrâneții, dar și neînduplecat când e vorba de bani. Să-i asigure Otiliei viitorul este pentru el o datorie morală pentru că și-a însușit zestrea mamei sale fără acte dar amânătot timpul predarea banilor oferind numai o parte, restul intrând în posesia lui Stănică Rațiu. Altfel spus, el va ajunge victima propriei suspiciuni, fiind prădat de Stănică care îi grăbește moartea. Astfel, prin acest deznodământ viața lui Costache dobândește un înțeles tragic sau, cum observa Pompiliu Constantinescu, „sinistru”.
Dimpotrivă, Otilia vede în moș Costache „un om bun” care are , însă, ciudățeniile lui, e cam „avar” iar Pascalopol încearcă să-l convingă să rezolve situația Otiliei.
În altă ordine de idei, Călinescu se remarcă, prin acest personaj, prin analiza procesului de senilitate și decrepitudine. Pentru Călinescu, bătrânețea este privită ca un proces de senilitate și decrepitudine care se opune tinereții spirituale. Nimeni nu a analizat mai bine psihologia senilului în literatura
română decât George Călinescu.
În concluzie, reținem ideea foarte importantă că, în literatură, realismul a constituit dintotdeauna o orientare care pleacă de la realitate spre esență, de la aspectele particulare spre general. În ceea
ce privește personajul, acesta este abordat sub aspect „tipic” adică acea sinteză între general și particular, neinteresând atât caracterul individual al personajului oricât de aprofundat ar fi, cât mai ales faptul că în el se concentrază toate trăsăturile cele mai caracteristice din punct de vedere uman și social, specifice unei perioade istorice.
VARIANTA 4
Scrie pe foaia de examen răspunsul la fiecare dintre întrebările, cu privire la textul de mai jos:
„Acum eram în voia mai multor emoții: încântat de primirea ce mi se făcea, de peisagiul gol din față, de marea de alături. Eram intimidat de atâția oameni primindu-mă cu exclamații, cu toate că pe unii nici
nu-i cunoșteam. Ioana, abia sosită și ea la Cavarna, a și luat aerul provincial: arsă de soare, pe frunte cu câțiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în pantofi. Rochia și-a luat-o singură, fără gust, cu toate că a vrut să pară pretențioasă, parcă și-a luat modelul nu de la o mare croitoreasă unde se îmbracă de obicei, ci din vitrina prăvăliei principale din Cavarna. Câteva zorzoane inutile, și la
spate chiar un început de trenă. Totul nepotrivit pentru atmosfera rustică de acolo,și, de altfel, praful a
bătut stofa și a făcut garniturile și mai caraghioase. Dar această haină dădea un farmec nou Ioanei, o
arăta sinceră, îi bănuiam toate gândurile ei pentru mine, căci voise să fie elegantă ca să-mi placă, gânduri naive și delicioase de copilă zăpăcită,oricâte dezastre ar fi trecut peste dânsa, rămasă proaspătă orice ar fi învățat-o viața. O priveam acum cu dragoste, cu duioșie, milă, dar și cu reflecția: „Ce rochie urâtă! E Lipsită de logică după obicei, căci de atâtea ori a fost îmbrăcată cu gust”.
Aveam remușcări de gândul meu ascuns lângă fata care mă primea cu tot sufletul...E foarte frumoasă Ioana, dar numai când este fericită.Ochii îi scânteie, fața se luminează, emoția îi inundă toată ființa.
Oamenii au chipul frumos sau urât, indiferent de proporția perfectă, numai când oglindesc mistere venite din afund.Numai cei cari au suferit sunt frumoși...”
( Anton Holban- Ioana)
1. Menționează câte un sinonim pentru sensul din text al cuvintelor: rustic, farmec.
2. Precizează rolul expresiv al punctelor de suspensie din secvența: „Aveam remușcări de gândul meu ascuns lângă fata care mă primea cu tot sufletul...”
3. Scrie două expresii/ locuțiuni care conțin verbul „a bate”.
4. Identifică perspectiva narativă în fragmentul citat.
5. Transcrie o structură care conține o imagine vizuală.
6. Selectează două mărci ale subiectivității în fragmentul dat.
7. Explică semnificația a două figuri de stil diferite, identificate în fragmentul citat.
8. Comentează, în 3-5 rânduri, următoarea secvență: „Oamenii au chipul frumos sau urât, indiferent de proporția perfectă, numai când oglindesc mistere venite din afund.Numai cei cari au suferit sunt
frumoși...”
9. Ilustrează, în 4-6 rânduri, o trăsătură morală a personajului feminin, identificată în fragmentul citat.
REZOLVARE
1. Rustic=țărănesc, de țară
Farmec=frumusețe, vrajă
2. Din punct de vedera grafic, punctele de suspensie marchează o întrerupere în șirul vorbirii, iar în secvența citată exprimă sentimentul de regret pentru remușcările la gândul ascuns față de fata care
are cele mai sincere sentimente.
3. A-și bate joc de cineva, a-l bate soarele în cap, a bate din gură degeaba, îi bate inima de frică
4. Perspectiva narativă este subiectivă. Narațiunea se realizează din perspectiva unui narator-personaj care presupune relatarea la persoana întâi și o perspectivă subiectivă asupra evenimentelor narate pentru cănaratorul face parte din lumea fictivă pe care o expune.
5. „arsă de soare, pe frunte cu câțiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în pantofi.”
6. Caracterul de confesiune și formele pronominale și verbale de persoana I: mi, mă, mine, bănuiam, priveam.
7. Naratorul-personaj trăiește o multitudine de emoții redate prin intermediul enumerației: emoția primirii cu care este întâmpinat,emoția peisajului care i se deschide în fața ochilor și emoția peisajului marin( marea de alături). Dublul epitet postpus „gânduri naive și delicioase de copiliță zăpăcită” cu care
naratorul își înzestreză personajul feminin, denotă o latură a caracterului fetei, pe de o parte, lipsa de experiență și de prefecătorie, naturalețea și sinceritatea iar, pe de altă parte, caracterul încântător, fermecător.
8. Frumusețea chipului omenesc nu este o consecință a proporției perfecte.Numai viața interioară, profundă, trăită cu intensitate maximă și încărcată de mistere profunde, denotă un chip frumos sau un chip urât. Este vorba, cu alte cuvinte, de acea frumusețe morală ( interioară) care se opune frumuseții fizice(exterioare).Uneori numai suferința, durerea imprimă oamenilor un chip frumos.
9. Personajul feminin, Ioana, este o fată sinceră, naturală, spontană, într-un cuvânt încântătoare, învățată să treacă peste vicisitudinile vieții și să se bucure de lucrurile din viața ei, fără să-și pună însă
amprenta asupra caracterului eroinei, păstrându-l mai departe pur, nealterat.
VARIANTA 5
PROBA DE COMPETENȚĂ LINGVISTICĂ
Citește textul cu voce tare.
„ L-am văzut cum își curăța pomii din livadă, începu Ștefan cu un zâmbet misterios.Stam pe prispă și-l observam.Atunci l-am înțeles. M-am convins că munca lui e de o altă calitate decât muncile noastre. Eram pregătit, de altfel, pentru asta, continuă Ștefan după o pauză scurtă, pentru că ceva din beatitudinea asta o cunoșteam și eu , când pictam. Numai că, în cazul meu, nu era vorba de o muncă responsabilă, cu un obiect precis, ca în cazul lui. El își curăța pomii de omizi.Îl observam și-l simțeam cum era prezent în fiecare gest. În fața pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se revela în totalitatea lui.Nu era un simplu obiect, unul dintre o mie la fel cu el, așa cum ni se arată nouă, majorității oamenilor. Lui, pomul acela, pe care-l curăța, îi revela, în acel moment, Universul întreg. Îl vedea în totalitatea lui: cu rădăcinile lui, cu ramurile, cu frunzele și
paraziții lui...”
(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)
1. Formuleazărăspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situația de comunicare din textul dat:
a) Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?
b) Ce tip de text este acesta( narativ, descriptiv, informativ, epistolar, memorialistic, argumentativ)? Motivează-ți răspunsul.
c)Ce elemente de conținut importante( idei, argumente, fapte, opinii) identifici în textul dat?
2. Care este opinia ta despre atenția acordată gesturilor pe care le implică o anumită activitate?
Susține cu argumente opinia prezentată.
REZOLVARE
1. Autorul textului este Mircea Eliade pe care, întâmplător, l-am studiat la clasă, cu romanul experienței, „Maytreiy” și despre care știm că este unul dintre reprezentanții romanului modern, în literatura română.Textul citat se adresează cititorilor, în special celor interesați de literatură, deoarece este un fragment din opera literară „Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade. Este un text narativ în care naratorul care este și personaj, Ștefan, dorește să-l facă pe cititor sensibil la întâmplarea pe care o relatează: puternica impresie pe care o lasă activitatea de curățare a pomilor făcută de un prieten.
Atitudinea lui Ștefan față de activitatea la care asistă este de puternică admirație, convins că această activitate, aparent banală și ca oricare alta, capătă o cu totul altă dimensiune, la prietenul său.
În aceastăactivitate, personajul simte o mare plăcere pe care o cunoaște și Ștefan când pictează cu deosebirea însă că, în cazul curățării pomilor, personajul își asumă o anumită responsabilitate față de pomii pe care îi curăță de omizi. El trăiește plenar, cu toată ființa sa, cu fiecare gest făcut. Personajul ne relevă o anumită complexitate sufletească , și nu o ființă superficială, pentru că are dintr-o dată revelația întregului Univers, cu alte cuvinte, Macrocosmosul.
2. Sunt de părere că trebuie să acordăm atenție gesturilor pe care le implică orice activitate.Fără îndoială că existența noastră, în tumultul vieții accelerate, care caracterizează prezentul nostru, pierde
din vedere micile detalii, amănuntele, lucrurile simple care trebuie sau ar trebui să însoțească aproape orice activitate. Altfel spus, activitățile lipsite de atenția gesturilor mărunte nu înseamnă aproape nimic, devenind cu timpul simple automatisme. În concluzie, ar trebui să acordăm mai multă atenție gesturilor, detaliilor care însoțesc o activitate, oricare ar fi aceasta.
VARIANTA 6
PROBA DE COMPETENȚĂ LINGVISTICĂ
Citește textul cu voce tare.
„Cum e mai bine să fie lucrurile pe care le folosim: mari sau multe? Sau și mari și multe și scumpe, dacă se poate. Și viu colorate? Nu vi se întâmplă să vă uitați în jur în ultima vreme și să simțiți o atmosferă de bazar părăsit? Când umblați prin magazine, prin hypermarketuri nu vă lovește o revelație că sunt fie prea multe lucruri pe rafturi, fie inutil de multe în cărucior? De la portbagaj la dulapul
de haine și apoi la toate troacele sau accesoriile cu care se umplu până la sufocare casele de obicei, e un pas mental ușor de făcut. Nu cumva am mușcat prea cu pasiune și am rămas cu fălcile încleștate, ca un pittbul, în bunătățile cărora nu vrem să le mai dăm drumul, pe care vrem să le avem și să le păstrăm fără niciun fel de măsură sau rațiune?”
(Răzvan Exarhu, „Viața ca o magazie?”, în „Evenimentul zilei”, 20. 07. 2009)
1.Formulează răspunsuri la toate întrebările de mai jos, referitoare la situația de comunicare din textul
dat:
a. Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?
b.Ce tip de text este acesta ( narativ, descriptiv, informativ, epistolar, memorialistic, argumentativ)? Motivează-ți răspunsul.
c.Ce elemente de conținut importante (idei, argumente, fapte, opinii) identifici în textul dat?
2.Care este opinia ta despre importanța cumpărăturilor în ziua de azi? Susține cu argumente opinia
prezentată.
REZOLVARE
1.Textul dat apare în presă și anume în ziarul „Evenimentul zilei” din 20. 07. 2009 și se adresează, în special, cititorului de presă. Acest cititor nu trebuie să fie neapărat unul avizat într-un anumit domeniu de activitate, ci un cititor oarecare, pentru că textul se referă la un fapt care există în realitatea zilnică, și anume opinia sa personală despre lucrurile pe care le cumpărăm. Mărcile subiectivității sunt formele pronominale și verbale de persoana I și a II-a : vi, vă , umblați, folosim, vrem, să păstrăm, să avem precum și forme ale adresării directe prin intermediul construcțiilor interogative.
Textul este nonficțional.Limbajul gazetăresc apelează la folosirea unui vocabular bogat, prezența masivă a neologismelor( bazar, hypermarketuri, revelație, colorat, atmosferă,accesoriile), utilizarea unor procedee menite să stârnească curiozitatea cititorilor, precum utilizarea construcțiilor interogativ-retorice. Întregul text este aproape, de la un capăt la altul, o înlănțuire de propoziții retorice în care predomină repetiția.
2. În opinia mea, cumpărăturile sunt o necesitate a omului în viața cotidiană. Afirmația gazetarului conform căreia cumpărăturile se fac azi fără niciun fel de măsură sau rațiune mi se pare justă.
În primul rând, observăm că oamenii de cele mai multe ori nu țin cont de calitatea produselor,
ci de cantitate. Astfel, de cele mai multe ori cumpărăturile se fac fără discernământ, de la produse alimentare, haine până la cele mai neînsemnate obiecte care umplu casa devenită între timp
un adevărat bazar.
În plus, pot afirma, că a devenit o modă la poporul român ca în timpul marilor sărbători creștine, să se producă o adevărată febră a cumpărăturilor,de obicei produse alimentare. În ce mă privește, mi-aș dori să văd mai mulți oameni interesați și de alt gen de obiecte: album de artă, carte, tablou, obiect de artă.
În concluzie, pot afirma că dezaprob atitudinea unor oameni privind lucrurile achiziționate în mod excesiv. Astfel, ar trebui să ne călăuzim după expresia latină „est modus în rebus” („ există o măsură în
toate”).