George Călinescu, un romancier controversat?
Prof. Cornelia Mîndreci, Gr.Șc.„Matei Basarab” Craiova
George Călinescu face parte , în cultura romȃnă, din familia marilor spirite enciclopedice, alături de D. Cantemir, Ion Heliade- Rădulescu, Bogdan Petriceicu- Hasdeu şi Nicolae Iorga. G.Călinescu reprezintă tipul de scriitor total. Este un critic şi un istoric literar de geniu, cel mai de seamă critic-istoric literar comparabil cu Francesco De Santis.
Ca prozator, Călinescu este, în literatura noastră, un romancier comparabil cu Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu. Ca poet, Călinescu scrie o poezie livrescă, didactică şi ludică,înţesată de referinţe livreşti, maxime şi aforisme din autori clasici. Este uneori romantic la care patosul se împleteşte cu ironia, poezia sa nefiind lipsită de unele aspecte clasiciste. Călinescu scrie o poezie pentru a se instrui aflȃndu-se permanent în postura lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie. Fără a intra în categoria marilor noștri lirici, Călinescu rămȃne un poet unic şi original în literatura romȃnă.
Dramaturgul este însă,mai puţin realizat, dar interesant în vreme ce publicistul este de o cuprindere rar întȃlnită în literatura noastră.
Proza este una dintre cele mai valoroase din întreaga noastră literatură care poate sta alături de cea a lui L.Rebreanu şi Camil Petrescu. În privinţa prozei lui Călinescu s-au exprimat o diversitate de opinii, unele chiar contradictorii. Aceasta se explică prin faptul că avem de a face cu o personalitate complexă şi contradictorie. Tocmai contradicţiile interioare formează farmecul personalităţii sale. De regulă, Călinescu este considerat un temperament romantic dar de o educaţie clasicistă, dionisiac şi apolinic. Dumitru Micu îl defineşte ca un “Dyonysos înlănţuit de Apollo”(D.Micu, “G.Călinescu. Între Apollo şi Dyonysos” Buc. Ed. Minerva, 1979).
Călinescu manifestă înclinaţii spre baroc şi manierism. O altă dificultate în calea definirii prozei sale o constituie permanentul dezacord dintre program şi realizări.
Opinia cea mai curentă despre proza lui Călinescu, pusă în valoare de criticul Pompiliu Constantinescu, este aceea că avem de a face cu o proză balzaciană şi clasică. Călinescu s-a declarat mai întȃi balzacian. El şi-a precizat poziţia în disputele literare interbelice, în care s-a considerat adept
al balzacianismului, respingȃnd proustianismul ca pe un fenomen de modă şi de mimetism. În articolele “Romanul romȃnesc faţă de Proust” (în “Viaţa romȃnească”, 1933) şi“Camil Petrescu, teoretician al romanului” (în “Viaţa romȃnească”, 1939), Călinescu se află pe poziţii balzaciene.
Dar, după cum ne demonstrează N. Manolescu în studiul “Ochiul estetului” din lucrarea “Arca lui Noe” , balzacianismul lui Călinescu este un balzacianism redescoperit, polemic, un balzacianism de critic care urmăreşte recondiţionarea speciei (Nicolae Manolescu, „Ochiul estetului” în ``Arca lui Noe``.Eseu despre romanul romȃnesc, vol I, Buc., Editura Eminescu, 1991, pag.247- 269). Propunȃndu-şi să fie balzacian, Călinescu sfȃrşeşte prin a fi un estet baroc. Ochiul observatorului este înlocuit de cel al estetului. Călinescu are mai mult calitatea de a comenta viaţa decȃt de a o recrea. Aceste opinii nu sunt în totalitate plauzibile, în sensul că ochiul estetului îl dublează pe cel al observatorului şi nu îl înlocuieşte, iar pe lȃngă calitatea de a comenta viaţa, Călinescu o are şi pe aceea de a o recrea. Romanele lui Călinescu nu sunt numai romane balzaciene iar Manolescu are meritul de a ne releva ipostaza unui Călinescu baroc, nesurprinsă de critica anterioară. Criticul îşi bazează această afirmaţie pe romanele “Bietul Ioanide”şi “Scrinul negru” în care remarcă marea virtuozitate tehnică, cele două romane fiind o colecţie de procedee narative. Susţinȃnd ideea unui Călinescu baroc,Manolescu nu neagă balzacianismul romanelor sale, în special în “Enigma Otiliei”: descrierea de interioare, arhitectura caselor, crearea atmosferei balzaciene şi care poate fi considerat romanul cel mai balzacian al lui Călinescu, care se încadrează cel mai bine în formula realismului obiectiv. Dar şi în acest roman balzacianismul este depășit în direcţia unui estetism baroc. Extravaganţa naratorului care joacă pe rȃnd toate rolurile, limbajul bombastic, artificial, ne conduc spre un estetism baroc.
În altă ordine de idei, Călinescu s-a autodeclarat apărător al clasicismului, el s-a şi considerat pe sine un clasic, în cunoscutul text programatic conferinţă la origine, “Sensul clasicismului” din 1946 în care Călinescu vede în clasicism“un mod de a crea durabil şi esențial”. Călinescu a dorit să fie un clasic propunȃndu-şi să realizeze în romanele sale o comedie molierescă. În realitate, el este, însă, mai apropiat de “Commedia del arte”. Călinescu depăşeşte tiparele canonice prin care se caracterizează
clasicismul, personajele sale fiind mai mult decȃt nişte tipuri în accepţia clasică a cuvȃntului. Ele devin nişte marionete. El are gustul farsei enorme. În romanele sale, asistăm la un spectacol cu măşti. Romanele sale sunt, de fapt, romane comice şi satirice. Călinescu este înrudit spiritual cu Caragiale. Şi mergȃnd în urmă, în antichitate, îl putem aşeza lȃngă satiricul grec Menipp şi satiricul latin Petronius, autorul primului “Satirikon”.
Această ipoteză asupra lui Călinescu romancier este lansată de N. Balotă în studiul consacrat prozei călinesciene “Satiriconul lui G. Călinescu”. ( N.Balotă, “De la Ion la Ioanide”. Prozatori romȃni ai secolului XX, București, Ed. Eminescu, 1974).
Dar deformarea, caricatura, farsa şi spiritul ludic sunt atribute ale manierismului modern. Propunȃndu-şi să fie balzacian, Călinescu sfȃrşeşte prin a fi baroc, cum ne demonstrează N. Manolescu; propunȃndu-şi să fie clasic, Călinescu sfȃrşeşte prin a fi manierist, cum ne demonstrează N. Balotă.
În concluzie, drumul prozei călinesciene se conturează singular şi original de la realismul balzacian, trecȃnd prin clasicism şi baroc, la manierismul modern.
Bibliografie:
Dumitru Micu, “G.Călinescu. Între Apollo şi Dyonysos” Buc. Ed. Minerva, 1979
Nicolae Manolescu, ``Arca lui Noe``.Eseu despre romanul romȃnesc, vol I, Buc.,Editura Eminescu, 1991
Nicolae Balotă, “De la Ion la Ioanide”. Prozatori romȃni ai secolului XX, Buc. , Ed. Eminescu, 1974